M-am gândit mult cum să pornesc recenzia asta sau dacă s-o numesc recenzie. În fond, sunt impresiile mele despre o carte care mi-a mers la suflet, povestioară cu povestioară, frază cu frază.
O carte despre familie, familia Laviniei Mitu, familia mea, a ta, a noastră, a celor din România. Scriu a celor din România, căci trăind de ceva vreme în Canada, am realizat că familia noastră, nu e la fel peste tot.
Bărbatul fără cap, un volum de debut, este de-o forță și de-o gingășie pe alocuri cutremurătoare. La un moment dat am avut impresia că scriitoarea fie mi-a spionat viața interioară, fie am trăit amândouă în apartamente alăturate, pe același etaj și ne-am jucat împreună cu păpuși, fie mi-a citit jurnalele din copilărie. Cert este că m-am regăsit și mi-am amintit de mine, și DA, am îndrăgit-o pe Lavinica Mitu pentru curajul și iubirea ei, pentru căutările ei, pentru încercarea ei de a reconstitui un trecut, un părinte. Un părinte care deși mai mult absent, rămâne extrem de prezent în sufletul unei fetițe.
Scrisă din perspectiva unui copil, Bărbatul fără cap devine o lungă și tandră mărturisire despre atașamentele copiilor față de părinții lor, despre traume mai mici sau mai mari, despre familii disfuncționale și suferințele celor care trăiesc laolaltă, despre destin. Despre mamele care le fac pe toate. Despre tații care încearcă.
„Mama nu știe să facă prăjituri. Doar ciocolată cu lapte praf, înghețată cu căpșuni, pufoasă (un pandișpan cu lapte bătut), chec, cozonac, gogoși simple sau cu brânză, turtă dulce, sărățele, foi pe fundul tăvii umplute cu cremă fiartă sau cu cremă de rahat și lămâie, plăcintă cu dovleac, compot, bezele, cornulețe cu osânză umplute cu gem, clătite și bomboane de zahăr ars cu nuci.“
Lumea scriitoarei pare o lume dispărută, unde un copil încearcă să pună fiecare piesă împreună ca într-un puzzle, dar un puzzle ce a încetat demult să mai fie un joc.
„Nu îmi amintesc dacă tata m-a îmbrățișat, dar dacă a făcut asta sunt sigură că am căutat cuvinte în atingerile lui chiar dacă el nu scrie așa ascuțit ca mama, ba aș spune că literele lui sunt mai frumoase, zici că le desenează pe fiecare în parte, aproape perfecte, dar ce știu eu despre perfecțiune?“ Nimic forțat, nimic exagerat. O durere surdă și o suferință autentică.
Aflăm despre tații noștri în maieu și în chiloți, despre bărbații care pleacă la alte femei dar apoi revin în aceeași existență banală, despre umilințe și umiliți. În cartea aceasta se regăsesc momentele sobre cu cele inocente, se îmbrățișează iubirea cu suferința, se împacă tânărul cu adultul. Din cartea aceasta ieși altul.
Acum câțiva ani o descopeream pe minunata scriitoare Joan Didion și ale ei fraze magice. Până și spațiul din jurul acelor fraze are o anumită însemnătate și culoare. Joan scrie într-un volum despre poveștile pe care noi ni le spunem mereu pentru a putea merge mai departe, pentru a supraviețui unei vieți nedrepte. Cumva mi-au revenit cuvintele ei ca un clopoțel în întuneric, căci Bărbatul fără cap vine cu acea poveste pentru supraviețuire, pentru iertare. Adultul încearcă să-și înțeleagă părintele revenind la vârsta copilăriei, iar pentru a-l ierta trebuie mai întâi să-l pedepsească.
„Cred că cel mai mult mi-a plăcut când l-am ținut nemâncat o lună. L-am legat de un scaun în bucătărie. Am aprins aragazul, am scos toate oalele din dulap, tigăile din cuptor și cratițele de sub chiuvetă. Am făcut mâncare de mazăre cu pui, salată boeuf, supă cu găluște, friptură de porc, salată de vinete și chiftele.
Am gătit zi și noapte și am mâncat în fața lui tot ceea ce mâncam doar de sărbători. Îl vedeam cum înghite în sec, cum imploră cu ochii, cum își încordează maxilarul, cum îi tremură nările și geme sub fularul cu care îi acoperisem gura. Înainte să leșine, am făcut frigănele cu lapte și ou și am plâns. Eu mâncam, mama dormea pe scara blocului, lângă ușa cu numărul nouăsprezece, și de undeva de sub ea curgea sânge. În burta ei, sora mea ciulise urechile, își acoperise ochii cu mâinile și aștepta următorii pumni ce aveau s-o împingă mai adânc în carnea în care creștea de opt luni și două săptămâni.“
O carte care ustură dar care și alină, căci lumea celor mari e una foarte complicată de unde nu poți ieși decât matur și asumat. Lavinica Mitu ne oblojește rănile familiilor noastre, ne ia de mână ușor și ne șoptește la ureche că nu suntem singuri, că totul se trăiește împreună, totul se supraviețuiește împreună. Un volum care nu iartă, dar deschide o fereastră spre împăcarea cu tine însuți.
Lavinica Mitu a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Locuiește în București și toate poveștile pe care le scrie se conturează mai întâi în locul ei preferat, pe BALCON (poate cel mai frumos din oraș).
Bărbatul fără cap a apărut anul acesta, la Editura POLIROM.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
