Când am început cartea Laurei Ionescu „Nu te găsesc pe nicăieri“ nu am știut la ce să mă gândesc. Nu am avut așteptări și poate de aceea m-a și lovit atât de puternic. M-am întrebat pe alocuri dacă citesc o spovedanie, o declarație de dragoste către o mamă care nu mai este, sau poate o lungă scrisoare prin care o fetiță își cere iertare că nu a iubit mai mult, că nu a realizat la timp că totul se poate stinge atât de ușor și atât de definitiv.
Laura se mărturisește aducând astfel lumină în viața ei, într-o odaie din viața ei. Da, cred cu tărie că atunci când îți moare mama se întunecă pământul, se face un gol în univers, se strânge ceva în copilul adult, ca un boboc de floare ce se va usca în poziția lui strânsă.
„Nu te găsesc pe nicăieri“ nu este o carte ușor de citit, ci o adevărată experiență care te va trece prin toate stările. Uneori de la râs la plâns e o distanță de un cuvânt, sau chiar o distanță de o virgulă.
„Ce să fac cu emoțiile astea netrăite? Le-am scos din mine și le-am aruncat în lume, furioasă ca o femeie înșelată care îi aruncă de la balcon boarfele jumătății care se voia mai bună, dar n-a fost. Am așteptat-o atât de mult și mama n-a mai venit. Nu numai că n-a mai venit, mama s-a dus și n-o să mai vină. Mama era doar un om.“
Îmi imaginez că scriitoarea Laura Ionescu a scris această carte plângând. O și văd aplecată peste o foaie de hârtie, sau poate în fața unui monitor, luptând cu povara durerii care i s-a cuibărit în tot corpul.
Cartea Laurei devine o unealtă, un instrument care reușește să scobească în sufletul fiecărui cititor ca în miezul unei nuci verzi. Cartea Laurei îți salvează relația cu propria mamă, ți-o aduce înapoi, te convinge să pui mâna pe telefon și să suni acasă. Să spui acel „te iubesc, mamă“, să conștientizezi că tu încă mai ai timp să o îmbrățișezi, că tu ești printre cei norocoși.
„Mă dezvăț acum de o parte din ce am învățat, iar acest proces este mai complicat decât învățatul. Iei părți din tine și le arunci pe geam și încerci să te recompui din ceva coerent din ființa ta consolidată peste ani. Uneori nu ești atât de coerent pe cât crezi – fiindcă ești lumină, dar capeți sens doar când îi faci loc în tine și întunericului. Cu întunericul e mai greu să facem pace, fiindcă în el nu vedem forme, doar amenințări… Pe oameni îi iubești cu totul – când spui că-ți place zmeura, nu separi fructul de sâmbure. Așa și cu ai noștri. Îi iubim cum sunt, îi iubim pentru tot ce au făcut și pentru tot ce n-au știut să facă.“
O relație mamă – fiică, o reîntoarcere acasă, o carte pe care o citești încet, cu lingurița, pentru că doare.
Laura Ionescu s-a născut în 1990, la București. A urmat în paralel cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării și pe cele ale Facultății de Istorie, specializându-se în microistorie, cu licență și disertație despre jurnalismul de război. Lucrează de peste treisprezece ani în publicitate și a primit pentru ideile sale o mulțime de premii naționale și internaționale.
„Nu te găsesc pe nicăieri“ este prima ei carte.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
