Inside CARMEN SAECULARE

Simona Aflorii-Rivera și povestea reformării Ansamblului „FLORICICĂ DE LA MUNTE“ (1998-2000)

Născută la 15 septembrie 1968, în comuna Ceahlău, judeţul Neamţ, Simona Aflorii-Rivera este cea care i-a urmat lui Gheorghe (Nae) Rotariu la conducerea organizatorică şi coregrafică a Ansamblului folcloric „Floricică de la munte“.

Activitatea sa profesională s-a axat, în principal, pe două direcţii. Una administrativă, depunând mari şi susținute eforturi (finalmente, încununate cu succes) de a înnoi garderoba trupei, achiziţionând noi piese de costum, începând cu pălăriile şi căciulile, şi terminând cu ghetele (la fete) şi cizmele (pentru băieţi). Simona Aflorii-Rivera nu a omis nici un obiect al vestimentaţiei tradiţionale, destinat atât dansatorilor cât şi instrumentiștilor.

Cealaltă direcţie, cea artistică, s-a concretizat în montarea unor noi suite moldoveneşti, munteneşti şi ardeleneşti, lărgind aria etno-folclorică cu cele dobrogene şi olteneşti. În această trudă a ei, Simona Aflorii-Rivera l-a luat ca principal consultant pe celebrul coregraf sucevean Viorel Vatamaniuc, colaborarea lor fiind fructuoasă.

„De mâine preiei ansamblul!“

Până să ajungă să preia frâiele ansamblului, Simona Aflorii, fata venită la Piatra-Neamț de sub piscul Ceahlăului, și-a fructificat talentul artistic încă din adolescență și în primii ani de maturitate.

Ca elevă a Liceului „Calistrat Hogaș“ a luat contact direct cu o altă persoană împătimită de folclor, doamna Anghelescu, pedagog la instituția amintită.

Trăind prima parte a vieții în frumosul peisaj al Ceahlăului, Simona a deprins devreme gustul pentru cântul popular, zona ei de baștină fiind una bogată în folclor. Astfel că, până la participarea la Festivalul concurs „Florile Ceahlăului“ nu a fost decât un pas. Făcut, poate, și sub influența și la îndemnul doamnei Anghelescu. Talentul și simțul artistic, împletite cu pasiunea pentru folclor, au dus la remarcarea ei de către juriul uneia dintre edițiile concursului desfășurate în anii ’80, Simona devenind premiantă a festivalului.

Toate acestea au fost amintite pentru a arăta că prezența Simonei, la acea vreme, la o instituției precum Centrul de Valorificare și Promovare a Creației Populare Neamț nu era întâmplătoare. Și nici ceea ce avea să urmeze.    

„Era o dimineață de toamnă când am primit această «sarcină de serviciu». Coregraful Gheorghe Rotariu tocmai se pensionase. M-am trezit în fața unei situații complicate. «Care ansamblu?» mi-am zis în gând. Eram o mână de oameni pasionați de dans popular și cântec. Atât. Cu toții, taraf și dansatori, vreo 20 suflete.

«De mâine preiei ansamblul!» Aveam experiența scenei, dacă e să pun la socoteală și anii dedicați cântecului popular, vreo treisprezece, dansam de vreo doi-trei ani în acest ansamblu, cunoșteam repertoriul, trupa avea un nucleu solid, format din dansatorii experimentați, proveniți de la ansamblurile de elită din anii ‘70-‘80, aveam și un taraf de excepție, condus de violonistul Grigore Niță, dar…“, a povestit Simona câteva frânturi din povestea preluării ansamblului.

Trei angajați, restul voluntari și Maestrul Viorel Vatamaniuc, soluția salvatoare

„Cea mai strașnică pălitură, cum am zice noi, moldovenii, a venit imediat după numirea mea drept coordonator la «Floricică de la Munte». Conducerea instituției avea să afle că nu prea mai avem oameni pentru «ansamblu». Mai bine din jumătate dintre dansatori au spus că nu mai vin.

La acea vreme, ansamblul funcționa pe bază de voluntariat, dacă e să folosim un termen la modă. Trei dintre instrumentiști erau angajați – Grigore Niță – violonist, Ion Vasiliu – acordeonist și Dumitru Lupu – trompetist. Ceilalți veneau de drag. La capitolul dansatori, situația era și mai grea. Fiecare cu serviciul lui, cu familie, școală… Cum să-i motivezi să vină în timpul liber să danseze fără bani? Dacă la muzică te descurci cu trei instrumentiști, la dans, n-ai ce face cu patru-cinci băieți și două-trei fete, pentru că atâția mai veneau după plecarea domnului Rotariu. Așa nu ajungem prea departe! Trebuia găsită urgent o soluție. Și soluția avea să se numească Viorel Vatamaniuc, fostul coregraf al Ansamblului «Ciprian Porumbescu» din Suceava, un om și-un artist cum eu rar am întâlnit. A spus DA. «Da, vin și pun ansamblul pe roate!» Și l-a pus. 

La venirea maestrului Vatamaniuc, grupul de dansatori era ceva mai mare, nu ne mai opinteam în patru-cinci oameni. Am descoperit, ca prin minune, câțiva doritori cărora le plăcea dansul. Fetele erau ceva mai multe. Vreo șase. Băieți nu aveam. Pe unii i-am racolat de pe stradă. Dacă băiatul ochit era înalt și pășea elegant îl opream: «Bună! Auzi, nu vrei să vii la dansuri? Dansuri populare. La vară avem o plecare în Franța și ne mai trebuie câțiva dansatori. E gratis, să știi! Vii?» Și venea. Mai cu promisiunea unui turneu în străinătate, mai cu o ieșire la o bere după repetiții, mai cu «Hai să vezi ce fete frumoase sunt la noi la ansamblu» grupul s-a mărit. La început a fost mai greu. Pe urmă se aduceau unul pe altul: mai un vecin de scară, mai o colegă de clasă, mai un frate… S-au întors și câțiva din cei care părăsiseră «corabia» în urmă cu câteva luni. Cei noi se «contaminaseră» deja, cei vechi erau prea împătimiți, așa că și-au putut înfrânge orgoliile, iar știrea că venea la Piatra maestrul Vatamaniuc a umplut scena Casei de Cultură. Aveam de-o mămăligă vârtoasă.

Îl văd și-acum pe maestru: a intrat în scenă, elegant ca un balerin, și cu un fel de solemnitate pe care n-o vezi la oricine. Noi repetam. Am prezentat ce știam – fuduli, nevoie mare – și apoi a venit verdictul: luăm totul de la zero.

Mulți chemați, puțini aleși. Nu eram toți înalți. Nu aveam toți ritm și auz absolut, dar bucuria de a dansa l-a făcut pe maestru să mai închidă ochii la un spate nu tocmai drept, la o bătaie la podea cu întârziere de-o șaisprezecime. Maestrul venea, monta o suită-două în câteva zile, ne spunea ce aveam de făcut în lipsa dumnealui și pleca. Peste două-trei săptămâni revenea. Și iar scotea untul din noi. «Sunteți pe pustii!», «Măi, ai înțeles? Zi-mi că da! N-ai înțeles!», «Trei pași și-un brânci, asta-i!»… Dansam până ni se umflau tălpile. Curgeau apele de pe noi, că nu mai era nevoie să udăm scena, așa cum se obișnuiește, ca să ții praful sub control.

Atunci am devenit asistenta maestrului Vatamaniuc. Aveam să învăț de la dumnealui lucruri pe care le voi ști o viață. Și pentru asta, Maestrul are în inima mea un loc aparte pentru câte zile voi avea“, a mai spus Simona Rivera.

Din banii câștigați din spectacole se achiziționează o mașină de cusut

„Prin primăvară aveam deja suite noi: de Bucovina, de Ardeal, de Neamț și Bacău, de Oaș și Muntenia, de Dobrogea. Și, cel mai important, noi devenisem o familie. O familie în care toți ne simțeam bine. Eu așa am trăit acele vremuri, ca într-o familie fericită. Dansam, ne bucuram împreună. Ne ajutam unii pe alții. Pasiunea pentru ceea ce făceam era mai mare decât orice. Nu conta că cei mai mulți dintre noi nu primeau nimic pentru truda lor. Nu conta că nu aveam echipament de repetiții și nicio sală a noastră. Nu făceam studiu individual în fața oglinzii, că nu aveam sală cu oglinzi. Nu conta că purtam costumele acelea ponosite care abia se mai țineau, de putrede ce erau! Bucuria de a fi împreună ne ținea aproape.

Familia nu s-a destrămat. O vară întreagă am dansat la Terasa Gospodinelor. Eram plătiți pentru asta. Nu noi, ci instituția. Cu banii de la final de sezon am cumpărat o mașină de cusut și brodat.

Mașina de cusut cumpărată cu banii munciți de noi am pus-o la treabă. Mai întâi am cârpit ce era de cârpit, apoi am trecut la cusut costume. Am făcut așa vreo zece costume de Ardeal, pentru fete. Măcar mai împrospătam garderoba. Când era câte un eveniment mai cu greutate, puneam la bătaie costumele proprii. Unii dintre noi aveau costume autentice rămase de la bunici. Așa ne-am dus   într-o iarnă la București: cu costumele noastre de-acasă. Numai eu am pus la bătaie vreo şase-şapte costume vechi de peste cincizeci de ani“, a mai adăugat cea care i-a urmat lui Gheorghe (Nae) Rotariu la conducerea organizatorică şi coregrafică a Ansamblului folcloric „Floricică de la munte“.

Autor articol: Valentin ANDREI

(fragmente din monografia „«Floricică de la munte» – 50 de ani de joc și cântec strămoșesc“, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2021)