De ce să citim
Pe lângă motivațiile lecturii enunțate anterior (informare, plăcere, recreere ș.a.), există și evenimente curente care te pot determina să citești ori să recitești. Iată, de pildă, violențele petrecute recent în exteriorul și în interiorul Capitoliului din Washington (”inima” simbolică a statului democrat) reprezintă un asemenea motiv, dacă vrei să înțelegi în profunzime imaginile aberante pe care le-ai urmărit la televizor. Îngrijorarea imediată te trimite cu gândul la populism, o tendință globală deja, care distruge pas cu pas toate reperele / referințele superioare (”tabla de valori”) create de omenire de-a lungul secolelor. Sintetic / pe scurt, traseul parcurs de ”zoon politikon”, cum l-a numit Aristotel (și e semnificativă ezitarea perpetuă a traducătorilor, între ”ființă socială” și ”animal social”!), ar fi acesta: din preistorie (când resursele au gestat, s-au decantat / selectat etc.), am ajuns în istorie (un construct îndelungat, complicat, cu bune și rele, cu reușite și rateuri, care – în final – a avut drept țintă ordonarea valorilor în fiecare domeniu), ca să constatăm azi că ne aflăm într-un fel de ”post-istorie” (când declinul acestor valori pare de neoprit). Altfel spus și schematic: ”animalul”, după ce a devenit ”ființă”, se întoarce la origini… Așadar, întrebarea firească este: de ce omul a intrat în era ”post-umanului”, când nu mai e dispus să-și recunoască performanțele și să le articuleze, ba mai mult, răsturnând găleata cu lapte precum vaca din poveste? S-au scris mii de pagini pe acest subiect, analize istorice, sociologice, antropologice, filosofice etc., cu explicații sofisticate, care mai de care mai interesante, dar – în final – inutile. În timp ce răspunsul e unul singur și foarte simplu: prostia este cauza tuturor neajunsurilor la care asistăm. Însă și prostia e un concept vast (abisal!), asemănător altor așa-zise ”imponderabile”, precum dragostea, ura, lenea ș.c.l. Încât lectura unor cărți care i-au fost dedicate cred că e necesară, de actualitate și utilă.
Ce să citim
Mai întâi trebuie precizat că prostia are câteva caracteristici. Respectiv: 1. este individuală și / sau generală; 2. are aspect local și / sau universal. Pe cont propriu, fiecare dintre noi este supus greșelii și putem greși din când în când. Numai o greșeală repetată (mereu aceeași) atinge dimensiunea prostiei, se știe. Și avem în bibliografia românească destule descrieri ale ”fenomenului” autohton, dintre care mă opresc la două. Una este binecunoscuta povestire ”Prostia omenească” de Ion Creangă, asupra căreia nu mai insist (se învață la școală?). Cealaltă este o carte a sociologului Ștefan Zeletin, Din Țara Măgarilor. Însemnări, publicată prima oară în 1916 și, după un val de contestații (ivite din tabăra ”proștilor fuduli”, bineînțeles) retipărită abia în 1998 (la Edit. Nemira din București; cu un cuvânt-înainte lămuritor al lui C.D. Zeletin, o addenda cu ecouri din presa vremii la prima tipărire și un dosar cu comentarii de Mihaela Czobor, Ioana Pârvulescu, Cristian Preda și Ioan Stanomir.). O ediție mai recentă a acestui pamflet-alegoric a apărut în 2019 (la Edit. Baroque Books & Arts, București). Reproduc aici un scurt citat din care putem deduce spiritul textului și, deopotrivă, soluțiile implicite (prin ”lectură inversă”): ”Două lucruri sunt pe lume, acum şi de-a pururea, nesuferite pentru tot ceea ce e suflet de măgar; două lucruri pe care întreaga suflare măgărească le urmăreşte cu ură de moarte, le înăbuşă şi le taie din rădăcină oricând se ivesc pe pământul străbun: talentul şi cinstea. Căci ele se înalţă în mijlocul murdăriei obșteşti ca două coloane strălucitoare şi stau înaintea urechiaţilor în chipul unei mustrări solemne, mute, pentru îndoita lor măgărie mintală şi morală.” (Aș mai face observația că, în tradiția altor popoare, măgarul a fost un animal venerat și venerabil, uneori chiar simbol al înțelepciunii; dar autorul nostru l-a folosit în sensul și contextul cultural românesc.)
Bibliografia internațională, desigur, e mult mai vastă, pe măsura fenomenului. Din perspectivă istorică, cea mai cunoscută carte dedicată prostiei este Laus Stultitiae (”Laudă Prostiei / Nebuniei”) a lui Erasmus de Rotterdam, apărută în 1511 și dedicată lui Thomas Morus, un pamflet împotriva religiei catolice scris în limba latină. De aici și ambiguitatea titlului (în lat. ”stultitia” înseamnă, deopotrivă, și prostie, și nebunie), în acord cu sensurile multiple ale termenului: ignoranță, imbecilitate, incultură, inepție, neghiobie, nepricepere, nerozie, neștiință, stupiditate etc. Traducerile românești accesibile sunt: Elogiul nebuniei (Edit. Științifică, București, 1959), iar mai încoace Stultitiae laus / Laudã prostiei (ediţie bilingvã, Edit. Literatura Artisticã, Chişinãu, 1989) sau Laus Stultitiae / Laudă Prostiei (Edit. Paralela 45, Pitești, 2003).
Însă, tocmai pentru a evita amintita ambiguitate, au existat eforturi de clarificare a termenului și chiar de ”cuantificare” a fenomenului. Astfel, scriitorul italian Carlo M. Cipolla a publicat în 1988 Legile fundamentale ale imbecilității umane (trad. Edit. Humanitas, București, 2014), unde stabilește / identifică 5 legi după care funcționează prostia. Încerc să le redau în 5 propoziții sau fraze: 1. ”Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea…”; 2. ”Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice altă însușire a respectivei persoane…”; 3. ”Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a câștiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale…”; 4. ”Non-imbecilii vor subestima întotdeauna influența negativă a imbecililor. Îndeosebi, non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face și/sau a te asocia cu imbecilii se va dovedi cu siguranță o mare greșeală…”; 5. ”Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană…” (corolar: ”Imbecilul este mai periculos decât un rău-făcător…”).
Pe de altă parte, francezul Jean-François Marmion a coordonat în 2018 volumul Psihologia prostiei (trad. Edit. Litera, București, 2019), unde 30 de autori (psihologi, neurologi, sociologi, literați, filosofi etc.) încearcă să marcheze caracteristicile individuale ale prostiei, de la comportament până la limbaj (exp. de mare actualitate, capitolul ”Rețelele de socializare proaste și rele”, p. 201-216).
Cum să citim
Prima tentație a lecturilor despre prostie este amuzamentul. Iată o metodă de ”auto-terapie”, adevărat… Dar scopul principal al acestor lecturi, dincolo de exemplele care ne pot înveseli pentru câteva clipe, rămâne înțelegerea lor, ”luarea în serios” cum se spune. Și atunci, ca să termin cu ceea ce am început, poate ne vom lămuri de ce tendințele populiste care produc dezordinea / confuzia din jurul nostru se dezvoltă dintr-o ”sămânță” de prostie și sunt așa de contagioase!
