De ce să citim
În vastul palier al motivelor care stau la baza exercițiului lecturii se înscriu și aniversările / comemorările legate de un autor sau altul. Împrejurările zise „ocazionale“, așadar… Importanța operei lui M. Eminescu excede această situație și s-ar cuveni să-l (re)citim pe poet deseori, de-a lungul unui an calendaristic. Ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate. Totuși, de o bună bucată de vreme, eu nu obosesc să îndemn lumea ca măcar la fiecare 15 ianuarie („Ziua Culturii Naționale“) să deschidă cartea lui M. Eminescu și să citească un poem. Deoarece, dincolo de recitalurile transmise de televiziuni și radiouri, rămân la convingerea că lectura – ca act individual și în comuniune cu textul – e un gest mai profund și mai profitabil decât oricare „ofertă“ mediată. Sigur, recunosc faptul că propunerea mea, câteodată, se lovește de două prejudecăți bine instaurate: 1. Eminescu e foarte cunoscut (încă din școală? – sic!), chiar „depășit“, deci nu mai are rost să-l citim; 2. Eminescu e prea complicat, „copleșitor“ s-ar spune, și dacă tot nu-i putem da de capăt mai bine să-l lăsăm deoparte… Că lucrurile nu stau așa, că putem descoperi alte și alte perspective asupra operei poetului la fiecare nouă lectură voi încerca să demostrez mai departe, propunând o „lectură încrucișată“ a două texte publicate în anul 1870.
Ce să citim
Mă refer la articolul „Repertoriul nostru teatral“ (tipărit în rev. Familia, nr. 3, 18/30 inuarie 1870) și la celebrul poem „Epigonii“ (publicat în rev. Convorbiri literare, la 15 august 1870). Detaliile biografice care privesc împrejurările în care au fost scrise textele cu pricina sunt de găsit în exegeza eminesciană (în principal: G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu, 1932 și Opera lui Mihai Eminescu, 1934; v. edițiile ulterioare) și nu mai insist aici. Mă interesează însă efectul lecturii și rezultatul său, adică ideile greșite care și-au făcut loc în mentalul colectiv la multă vreme după publicarea celor două texte. Se va vedea și de ce am alăturat / „amestecat“ poezia cu publicistica.
Bineînțeles că poezia lui M. Eminescu a fost și este mai la îndemâna cititorului interesat în primul rând de „arta literară“ decât de jurnalismul politic (manipulat și folosit în diverse ocazii, fără vreun interes artistic, dar profitând de notorietatea poetului). Dar și așa, de-a lungul timpului, mulți cititori au fost convinși că M. Eminescu a pus umărul la „moara idolatriei“, ridicând statui intangibile precursorilor (în „Epigonii“). De pildă:
„Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri, Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri... “ etc.
De aici rezultă, cred unii, că scrierile lui Vasile Alecsandri, în totalitate, ar fi un teanc de capodopere, în viziunea lui M. Eminescu. Numai că, în articolul „Repertoriul nostru teatral“, despre compunerile dramatice ale aceluiași autor, poetul scria:
„Comediele d-lui V. Alesandri – pline de spirit, însă pline, partea cea mai mare, şi de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu greceşte, cu armeneşte, cu ovreieşte, cu nemţeşte, cu ruseşte, în fine adeseori un galimatias peste putinţă de a fi înţeles de românii de dincoace de Carpaţi. Cu asta să nu creadă cineva cum că d-l Alesandri n-a avut talentul de a scrie. O, talentul l-a avut şi încă într-o măsură foarte mare, însă modelele şi ţintele pe cari pare a le fi urmărit sunt foarte turburi. Cum că talent care putea să se manifeste în curăţenie şi frumuseţe a fost în d-l Alesandri dovedesc piese ca: «Cinel-cinel», «Crai-nou», «Arvinte şi Pepelea»; ba chiar «Satul lui Cremene» al d-sale, cu tot «Trifonius Petrinzelus», e mai curată şi mai frumoasă, în fine mai oglindă a poporului românesc decât «Lipitorile», în care ovreiul vorbeşte ovreieşte, grecul greceşte – astfel încât te miri de ce sârbul nu vorbeşte sârbeşte?“
Un alt exemplu este Dimitrie Bolintineanu. Despre el, ca poet, în „Epigonii“ citim:
„Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă, Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă - Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău; Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare Și astfel Bolintineanu începu cântecul său. “
Însă despre teatrul aceluiași, în revista Familia, poetul scria:
„Venim cu părere de rău la creaturele dramatice ale d-lui Bolintineanu. O repetăm: cu părere de rău, căci naţiunea aşteaptă mult mai mult de la poetul cel mare şi iubit, de la copilul ei cel dezmierdat, decât acele drame fără caractere, fără scop, fără legătură, imposibile prin nimicnicia lor, astfel încât autorul lor se pare a fi uitat cum că e compunătoriul plin de geniu şi inimă a Cântecelor şi a plângerilor, a baladelor – sânte oglinzi de aur ale trecutului românesc. Dacă am fi să alegem între comediele lui Alecsandri şi dramele lui Bolintineanu, sigur c-am trebui să alegem comediele, cari, cu toată frivolitatea lor, respiră pe fiece pagină o mulţime de spirit, de caracteristică şi de viaţă palpitantă; pe când dramele d-lui Bolintineanu nu au nici un fond de viaţă, ba încă adesea respiră un fel de imoralitate crasă şi greţoasă. (Vezi d.e. «Ştefan-Vodă cel Berbant»)…“ etc.
Iată, avem dovada că spiritul critic al tânărului de 20 de ani, cât avea M. Eminescu în 1870, funcționa corect. Spiritul critic și autocritic (v. partea a II-a din „Epigonii“: „Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite… “). Din perspectiva de azi asupra literaturii noastre și după criteriile estetice ale modernității i-am putea reproșa poetului introducerea unor autori precum Cichindeal, Mumulean, Beldiman, Sihleanu ș.a. între coperțile „zilelor de-aur a scripturelor române“. Așa cum, în teatru, ar fi amendabilă menționarea unora ca S. Bodnărescu și Al. Depărățeanu… Însă nu acesta e scopul intervenței mele. Am vrut doar să remarc că simțul critic al tânărului M. Eminescu, abia în formare și bazat pe un orizont cultural apreciabil, a lucrat de la început în profitul operei „înalte“ pe care o va scrie după 1870.
Cum să citim
În legătură cu unele speculații care au fost lansate de-a lungul vremii, referitoare la „dubla măsură“ cu care ar fi operat M. Eminescu în cele două texte invocate mai sus, scriind de la Viena critic despre unii moldoveni / „junimiști“ (în articolul „Repertoriul nostru teatral“ din Familia, o revistă mai puțin citită „peste munți“) și laudativ despre aceiași (în „Epigonii“ din Convorbiri literare), atrag atenția că mai importantă e distincția valorică pe care a știut s-o facă între starea poeziei române și starea teatrului, la vremea respectivă, decât un fals proces de intenție.
Pe de altă parte, susțin în continuare că opera literară și culturală a poetului trebuie separată de publicistica politică. De aceea îmi displace faptul că articolul despre teatru a apărut (și) într-o continuare a monumentalei ediții întemeiate de Perpessicius, sub o copertă comună, cu titlul generic Mihai Eminescu, OPERA POLITICA 1870 – 1877 (Edit. Academiei RSR, 1980; coordonator D. Vatamaniuc). M. Eminescu a visat mereu la OPERA POETICĂ…
Emil Nicolae
