Ziaristul Constantin Cucu, cunoscut în cadrul comunității nemțene pentru activitatea sa bogată din domeniul presei locale – „Ceahlăul”, „Acțiunea”, „Informația Primăriei”, Revista „Asachi” – a fost, câțiva ani, consilier pe probleme de carte, în cadrul Editurii „Nona”, la Centru de Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț.
S-a născut pe 21 mai 1936, la Solonț, Bacău. A fost absolvent al Facultății de Filosofie – Secția ziaristică – București (1958). La începutul carierei profesionale, a fost reporter la ziarul „Apărarea patriei”, apoi profesor și director de școală la Zemeș, Bacău (1961-1966), director al Casei de Cultură din Moinești (1966 – 1967).
Stabilit la Piatra-Neamț, a deținut funcția de șef de secție la Ziarul „Ceahlăul” (1968-1974), inspector cu probleme de învățământ la U.J.C.M. Neamț (1974-1989), consilier principal la Bibliopolis S.A. Piatra-Neamț (după 1989).
În presa locală, după 1990, a fost redactor-șef al Revistei „Asachi” (1991-2005), redactor șef al săptămânalului „Informația Primăriei” (1996-2002).
Editorial, a debutat târziu, în anul 2012, fiind autor al volumului de povestiri „În volbura apelor”, Editura „Asachi”, Piatra-Neamț.
A trecut în neființă în ziua de 22 februarie 2016, la Piatra-Neamț.
Vă propun să ne oprim, preț de cinci minute, și să lecturăm un text scris de domnia sa, text care constituie preambulul unei cărți fascinante.
ACASĂ
„Încurcând între ele veacurile, m-am pomenit fără voie pe dinafară, fără îndoială, acolo, la poale de munte, pașii mi s-or fi oprit într-unul din ele, dar nu știu în care și când am prins rând, oricum, pare a fi cel mai departe, în locul în care toate cele știute de mine s-au risipit ca o părere, fără să lase urme, ca și cum n-ar fi fost. Bunăoară, îl întreb pe unul de-mi iese în cale ce mai știe de părintele Neculai.
Părintele Neculai, se minunează el, n-am auzit de părintele Neculai, pe-al nostru îl cheamă Dumitru. Așadar, nu-l știi pe părintele Neculai. Nu, domnu’. Dar Ghiță al lui Chipăruș, cel din vale, care umbla cu nuiaua și aducea fântâni în gospodăriile oamenilor, el cred că mai trăiește. Este pe-aicea unul Ghiță, da’ nu-i zice Chipăruș, îi zice Coșulă, și n-are nuia. Nu-l știi, așadar, pe Ghiță al lui Chipăruș, dar de Viorica, prescornița, tre’ să știi. Nu, prescorniță îi Ruxandra lui Tomuleț, mătușa Sanda.
Vai de oamenii ăștia, nimeni nu mai știe de nimeni. I-am întrebat pe toți și nu-l mai știu pe scripcarul Iorgu al lui Dulamă, țiganul de stârnea furtuni la hora din prund, nu-l mai știu pe Frăsinel al lui Mugurel Toia – ăsta bea la rămășag un raft de tărie în han la Procovoaia și pleca spre casă drept ca lumânarea, ba mai zicea și săru’ mâna la babe. Nu-l mai știu pe conu’ Todel. Nu prea era el conu’, căci nici să se iscălească n-avea habar, dar trecea prin sat în cămașa lui albă ca neaua, cu pălăria pe-o parte și cu floare în cordea anume să leșine fetele-n porți. Nu-l mai știu nici pe Tăchiță al Savetei Tizului, fierarul, nici pe Mitru al lui Săvel, fluierașul, nici pe Țibucan, paznicul de ogoare. Întreb ca zăludul în stânga și-n dreapta de Leanța lui Cucuruz, că doară a moșit satul de-un veac într-altul, și de Păstrămoaia, tămăduitoarea, și de Lina lui Curecheanu, lumânăreasa, și de Radu al lui Răuruscă, cel de-ți punea strachina pe cap și te tundea mai ceva ca Ștrulică din poarta Bacăului, sau de Gligore Acatrini, vărarul, sau de moș Ilie, potcovarul.
Doamne păzește, dar satul ăsta nu mai știe de nimeni, bag seamă, însă în temerile mele, n-am îndrăzneală să mă trag mai aproape, să aflu, că și pe mine m-a șters din amintiri. Și de ce n-ar fi făcut-o, ce treabă să mai aibă satul cu un străin venit de cine știe unde, neștiutul de i-a trecut hotarul fără îmbiere, pus pe întrebări anapoda, despre unul, despre altul. E al naibii de rău când nu mai ești stăpân pe timp și pe locuri, când te strivesc anii tăi și ai celor de te-au ținut cândva, he, he, demult, alături, și te-au pierdut, sau i-ai pierdut, sau te-au fugărit din gând pentru purtarea ta nepotrivită, că te-ai dus unde-ai văzut cu ochii când aveau mare nevoie de tine, când trebuia să le întorci apa de ți-au turnat-o în prima scaldă, și cea de-ai băut-o din izvoarele Tihărăii, și pâinea pe care și-au rupt-o de la gură ca să-ți potolească lăcomia ta de domn cu carte-n traistă. N-are cine să-ți sape-n suflet dojana că te-ai rupt de tine și de toți ai tăi și de-atâtea cântece rămase necântate și de-atâtea vorbe rămase nevorbite și de-atâtea doruri lăsate de izbeliște.
Ce ai cu satul, el și-a văzut de-ale lui, a suit și a coborât pe sfoara timpului cum i-a fost datul, nu s-a lăsat prins în păienjenișul amintirilor, că l-au silit la drum lung poruncile neodihnei date de cei de dinainte, și blestemul lor de-a ști și de-a uita, că doară au trecut și ei prin multe încercări, și poate de asta au răzbit, că n-au mai privit în urmă, au călătorit și-au tot călătorit, de la moș la moș și de la veac la veac, cunoscându-și și păstrându-și rostul. Tu te-ai poticnit în pași, înșelându-te și înșelându-i, până au socotit ei că-i încurci și că e timpul să te uite. Nu-i mai așteaptă la vorbă, drumurile-s ferecate, acolo, sub grinda timpului unde-a fost țintuit, răbojul nu mai rabdă crestătură.” (Constantin CUCU, „În volbura apelor – povestiri”, Editura Asachi, Piatra-Neamț, 2012)
Autor articol: Valentin ANDREI
