Pictorul
Mircea Răsvan Ciacâru a fost un artist plastic de valoare al ținutului Neamț. A fost pictorul care, lucru destul de rar, la fiecare expoziție – personală sau de grup – venea mereu cu ceva nou. Tablourile sale reprezentau adevărate lucrări de compoziție.
A expus în multe locuri din ţară. Lucrări semnate Mircea Răsvan Ciacâru se găsesc în colecţii ale unor primării și ambasade din București, Statele Unite ale Americii, Germania, Olanda, Rusia, Franţa, Israel, Italia. Artistul nemțean spunea despre sine: „Aşa sunt eu. La pictură nu voi spune niciodată că sunt foarte bun, ci încerc să lucrez la capacitatea mea maximă. Am lucrări în ţară şi în străinătate. A avea lucrări în afara ţării nu înseamnă foarte mult dacă nu le ai în colecţii muzeale sau în colecţii de stat. Sunt lucrări cumpărate de străini“.
Fire de bănăţean, mai retras, Mircea Răsvan Ciacâru a trăit şi creat în această lume plină de zbucium. Recunoştea, aşa cum o recunosc mulţi dintre artiştii din orice domeniu, că actul creaţiei este fundamentat pe o anumită stare de linişte, de armonie, de împăcare cu mediul înconjurător. Privindu-i reuşitele sale de pe simezele oricărei expoziţii, ne-am întrebat adeseori cum de izbutea el să creeze Artă, într-o astfel de lume zbuciumată, într-un context mondial în care totul a luat-o razna?
Portret de pedagog
Mircea Răsvan Ciacâru s-a născut în ziua de 9 iulie 1946, la Cluj-Napoca. A absolvit cursurile primare, gimnaziale, liceale şi Facultatea de Arte Plastice (1973), la Timişoara.
Repartizat în judeţul Neamţ (1973), a predat la şcolile din Bălţăteşti şi Negreşti, apoi, la Şcoala Populară de Artă, până în 1981, când s-a transferat la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, ca muzeograf restaurator.
„Terminând facultatea, am venit la Bălţăteşti prin repartiţie guvernamentală, având de ales dintre zona Deltei, a Moldovei și a Olteniei. Am gândit cu sufletul, tatăl meu fiind din această zonă. Cunoşteam de acasă că moldovenii, oameni calzi, care, dacă e nevoie, cum se spune, îți dau şi cămaşa de pe ei. Din 1973 sunt pe aceste meleaguri. La început, ca profesor de desen la Bălţăteşti. Din acea perioadă mi-a rămas o lucrare la şcoala din Ghindăoani, înfăţişându-l pe Vasile Conta“, povestea regretatul artist.
A urmat un an la Şcoala Populară de Artă, acolo unde era director Valentin Ciucă, de care, încă de atunci l-a legat o amiciţie frumoasă. „Aşa cum, tot de atunci încoace, am legat alte amiciţii şi chiar prietenii cu mulţi alţi oameni ai locului. Îmi amintesc de legăturile făcute atunci cu «Pif» Diaconu, cu Bezem, cu Cepoi, cu Simionescu. Mai erau doamna Iulia Hălăucescu, Pompiliu Clement şi Radu Ciontea. O lume a artelor din Neamţ frumoasă“, își mai amintea Mircea Răsvan Ciacâru.
În paralel cu susținere cursurilor de la Şcoala Populară, Mircea Răsvan Ciacâru a predat şi la şcoala gimnazială din Negreşti. „Acolo, mă pot lăuda, l-am descoperit pe Petrică Vamanu, cel pe care (e singurul meu merit) l-am îndrumat spre Liceul de Artă din Bacău, unde a avut profesori foarte buni. De acolo, de la Bacău încolo, a fost meritul său că a ajuns departe ca artist“, mai declara pictorul Ciacâru.
Portret de restaurator
Personalitate complexă, Mircea Răsvan Ciacâru a fost un pictor valoros, dar și un restaurator de același calibru, lucrând mulți ani la Complexul Muzeal Județean Neamț.
Pe lângă calm, răbdare, meticulozitate și o anumită disciplină, un specialist în restaurare trebuie să aibă și pregătire în domeniul artistic, fapt care îl ajută la întregirea unui obiect. Un om care are o astfel de pregătire, indiferent că este sculptură, pictură sau grafică, vede altfel obiectul. Simte volumul, intuiește și gândește culoarea. „Dar fără pasiunea depusă în această muncă, obiectul rezultat nu are viață. Munca în restaurare dă viață. Altfel am fi simpli manufacturieri, care facem obiecte identice. În munca mea, chiar dacă aparent unele obiecte seamănă cu altele, ele nu sunt identice. Asupra fiecăruia intervin în alt fel și îi confer personalitate. De aici se observă și pasiunea cu care lucrează un restaurator“.
Iar asta nu-i lipsea lui Mircea Răsvan Ciacâru. Școlit în Timișoara, a tânjit mereu spre o carieră în restaurare. A intrat în universul muzeelor în 1981. „La momentul venirii mele aici am găsit o atmosferă extraordinară, dar și un mare specialist în restaurare, lucru care mi-a ușurat trecerea de la catedră spre noua muncă. Am dat de Aurel Buzilă care, în anii ’80, era printre primii șase restauratori ai țării. Nu erau mulți, fiindcă nu era o școală propriu-zisă de restauratori în România. Practic, ei, specialiștii de atunci, au pus bazele unui studiu temeinic în această direcție. Restauratorii se formau la masa de lucru, ajutați de cei cu experiență. Învățau din puținul material care exista, fiindcă intrau în țară foarte puține reviste de specialitate.“
Când a ajuns la Complexul Muzeal Neamț, Mircea Răsvan Ciacâru avea deja o idee asupra a ceea însemna instituția și munca. „Când ești angajat într-un muzeu, te interesezi de profilul său. Acesta fiind de arheologie și de istorie, am citit, căutând să aflu despre ce este vorba, am stat de vorbă cu cei care lucrau aici, cu arheologi, cu restauratori. Am avut marele noroc să-l găsesc la începutul carierei de restaurator pe Aurel Buzilă. Mi-am făcut pregătirea de bază aici, la Piatra-Neamț. Apoi am făcut un stagiu la București, după care am făcut practică la Muzeul Național, pe metale și pe ceramică. După ce mi-am dat atestatul de restaurator, lucrarea mi-a circulat în lumea restrânsă a Centrului de perfecționare ca model de cum se duce la bun sfârșit o lucrare de restaurare. Asta arată, zic eu, că muzeul din Piatra a avut, are și cred că va avea în continuare un personal foarte bine pregătit în acest domeniu. Faptul că lucrăm pe cultura Cucuteni este un mare avantaj. Sigur, mai există muzee din țară cu astfel de exponate, dar, vorbind strict de restauratori, la Piatra-Neamț este nucleul cel mai important din România“, mai spunea artistul.
Munca pe obiect este doar o parte a complicatului proces pe care îl presupune restaurarea. Mircea Răsvan Ciacâru povestea că trebuia să-și noteze fiecare operație, făcea fotografii ale obiectul în curs de restaurare în toate etapele, întocmea un document complex despre toată operațiunea.
De regulă, un obiect se restaurează pentru un număr de ani. Restaurarea nu este definitivă. Materialele folosite trebuie să fie reversibile, ceea ce nu le dă o viață lungă. Dacă munca restauratorului este de calitate, durata de viață a obiectelor restaurate ajunge la cincisprezece ani. Apoi, ele sunt re-restaurate. Avem exemple de astfel de obiecte, atât în muzeu, cât și în depozit. Ele trebuie revizuite permanent, fiindcă au o calitate excepțională din punct de vedere istoric. Unele sunt unice în lume.
Artistul plastic, creator al trofeelor Centrului
Pentru instituția noastră, Mircea Răsvan Ciacâru a însemnat artistul care a imaginat, proiectat și executat trofeele celor mai importante proiecte culturale desfășurate, precum Festivalul „Vacanțe Muzicale la Piatra-Neamț“, Festivalul Internațional de Folclor „Ceahlăul“, Festivalul de muzică populară pentru copii și tineri „Florile Ceahlăului“ și Concursul național de proză „Ion Creangă“, Opera omnia. De asemenea, nu trebuie omis faptul că artistul a activat câțiva ani ca profesor al clasei de pictură din cadrul Școlii Populare de Artă Piatra-Neamț.
Mircea Răsvan Ciacâru, trecut în eternitate în ziua de 3 martie 2020, a lăsat în urma sa operă durabilă în arta plastică, precum şi realizări remarcabile în domeniul restaurării obiectelor de muzeu. Însă, mai presus de toate acestea este amintirea sa întipărită în minţile şi sufletelor celor care l-au cunoscut.
Autoportret 
Obiect restaurat de Mircea Răsvan Ciacâru 
Triplu autoportret 
Vas restaurat de Mircea Ciacâru 
Vas antic de tip binoclu
Autor articol: Valentin ANDREI
