CASA CELIBIDACHE văzută de artistul plastic C. Bârjoveanu
Pentru că la finalul lunii precedente, pe 28 iunie, am celebrat memoria marelui muzician nemţean Sergiu Celibidache, în cadrul rubricii de faţă îl vom cita integral pe regretatul scriitor, filosof şi profesor romaşcan Gheorghe A. M. Ciobanu, cel care, în lucrarea sa „LOCUL şi SPIRITUL – Valori artistice din Roman“, făcea o prezentare plină de farmec literar a casei în care a locuit marele dirijor român.
Având o apartenenţă diversă şi, uneori dramatică – de la vornicul Done la familia Celibidache, şi, mai apoi, gazdă pentru Şcoala de Muzică şi Arte Plastice – bicentenarul edificiu fortăreaţă, amplasat la o răscruce de drumuri, impune privitorului robusteţe, defensivism medieval, ca şi o subînţeleasă invitaţie de „admiră-mă, dar nu intra“. Împreună cu Roman Vodă şi Vila Hogaş, clădirea în cauză formează un triunghi arhitectonic de mare interes şi originalitate care, alături de alte câteva perimetre asemănătoare ale oraşului, ar constitui – dacă s-ar găsi concentrate într-un acelaşi areal – o mică Sighişoară veche.
În ansamblul ei, Casa e un simplu dreptunghi, cu zidire sănătoasă şi doar cu o singură faţetă ce se detaşează mult de formula unor alcătuiri obişnuite, fireşti pentru un bun gospodar ce ar locui în ea. Faţada, însă, transmite întrebări, invită la corelaţii şi sugerează interpretări neoclasice. Propriu-zis, o intrare de oaspeţi – mai mult sau mai puţin festivă – nu există. Te afli în faţa unui exterior fără cifru, masiv şi impenetrant, asemeni acelor palazzi florentine din vremea spadelor, mereu încrucişate în penumbra unei nopţi meridionale. Ca axă de simetrie nu e o structură centrală, zămislită din zidării deosebite, ci o linie în sine, care împarte – pe dinafară doar – desenul clădirii în două spaţii quasiegale.
Pe un parter cu funcţie de fundaţie parcă, se înalţă un arhaic templu grec, încoronat de un fronton larg, devorator dc verticale, lipsit de o friză eroică şi prevăzut doar cu un simplu ochi ciclopic prin care, probabil, odinioară se puteau veghea depărtările. Deşi geometria de până acum transmite impresia unor dimensiuni dorice, succesiunea celor şase colonade angajate, negalbate, cu funcţionalitate rustică şi terminate, neaşteptat, cu autentice capiteluri ionice perturbă un anumit modul cert de încadrare. Atât doar că fusul acelor verticale în alb strigă tăcut după creionajul din lumini şi umbre al unor caneluluri care să le înnobileze catifelajul lor aspru. Două cerdacuri brodate, la partea lor inferioară cu o graţioasă dantelă de metal, deşi deschise impudic spre tumultul străzii, cer, parcă, să aibă în faţa lor întinderea austeră a unui parc străvechi.
Şi totuşi, pe undeva, prin spate, prin decupajul dreptunghiular şi simplu al uşii, se poate intra în clădire. Loc şi timp de respiraţie acum nu există. Primul pas trebuie făcut, ori pe treptele ce urcă – uşor solemn – spre etaj, ori să coboare lateral spre interioarele ascunse ale parterului.
Simetria exteriorului se converteşte acum în succesiuni liniare şi labirintice. Nivelul de jos, ascuns pe jumătate în pământ, este alveolat intim şi defensiv în încăperi cu tăcere de catacombă, tăiate în geometria robustă a unor ziduri groase, şi având în tavan desenul de basm al unor boltiri proteguitoare, toate amintind, parcă, de ambianţa faustiană a pivniţelor lui Auerbach. În schimb, etajul e clasic, repartizat în camere, prin nervura principală a coridorului, spre deosebire de densitatea funcţională, cu impresie de submarin, a nivelului subsolic. De reţinut şi de zăbovit mai mult în acea sală de colţ care, prin decoraţia inedită şi înaripată, ce a primit-o în ultimii ani, prin drapajul mural de intenţie neoclasică şi rococo cu care s-a împodobit şi prin lateralitatea jerbelor de lumină ce pornesc din perlajul discret al unor girandole, te invită a te simţi, cu toată asimetria ei arhitectonică, în atmosfera unui mic Fontainebleu.
Casa Celibidache pare a fi, astfel, un ansamblu arhitectonic de forme, suprapuse sau adăugate în timp de către generaţiile trecătoare ale acestor locuri, unele – la început – înălţând din amintire, pe arcaturile solide ale unei fortificaţii vechi, îngropată în pământ, prefigurarea unui templu doric, altele – mai târziu – echilibrându-l pe acesta cu două zidiri de inspiraţie iberică, pentru ca ultimele – mai însetate de cunoaştere şi mai atente la ceea ce e util – să scormonească adâncurile, să elibereze întregul, să-l ofere luminii şi să-l predestineze mirajului sonor.
Aflat, în prezent, într-o stare deplorabilă, este greu să ne bucurăm de frumuseţea acestui edificiu cu o dublă importanţă patrimonială, dată de arhitectura sa specială şi de faptul că este legată de numele lui Sergiu Celibidache. Cu atât mai valoros ne apare textul precedent cu cât ne dăm seama că doar prin intermediul profesorului Gheorghe A. M. Ciobanu ne putem imagina şi bucura de Casa Celibidache.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
