Domnitorul, de origine greacă, este considerat de istoriografia românească un luptător-martir pentru pământul Moldovei, care alături de boierii țării s-a ridicat împotriva abuzivei ciuntiri. Și a plătit îndrăzneala sa cu o moarte făcută cu mișelie. Grigore Ghica a fost legat de județul Neamț de astăzi prin moșiile pe care le-a avut în ținutul Roman de demult, în comuna ce astăzi se cheamă Trifești. O comună cunoscută de mari personalități ce s-au născut pe meleagurile ei sau care au avut proprietăți în această zonă de lângă cetatea Romanului, precum Miron Costin, Costache Negruzzi, episcopul Ioanichie Ștefănescu Flor sau Ioan V. Levărdă, deputat pontaș.
Un domnitor cu moșii în ținutul Romanului. Satul Trifești a făcut parte din ocolul Cetății de la Târgu-Neamț, dar la 17 aprilie 1742 era în proprietatea banului Aristarho. Matei Ghica Vodă arăta, într-un document din 5 septembrie 1754, că Aristarho Hrisosculeu, vel vistiernic (nume românizat din grecescul Hrisosculeos) a cerut să se aleagă „driapte ocini și moșii ce are di pre moșul dumisali răpousatul Duca Vodă bătrânul, anume satul Trifeștii, cu toate alte hotară ca sânt la ținutul Neamțului, unde iaste așăzarea dumisale”.
După moartea lui Aristarho Hrisosculeos, biv vel vistiernic, moșia rămâne fiului său Iordache Hrisosculeos, care, neavând copii, lasă moșia surorii sale Zmaragda, căsătorită cu banul Nicolae Roset. Iordache Hrisosculeos avea o datorie de 25.000 lei la Grigore al III-lea Alexandru Ghica, domnul Moldovei (1764-1767 și 1774-1777) încă din prima domnie a măriei sale, sumă la care s-a adăugat dobânda, rezultând în total o datorie de 30.000 lei. Se cer bani de la clironom, Nicolae Roset, vel vistier, iar acesta cedează moșia Trifești, care era prețuită la 15.000 lei. Se constată că „după cum iaste moșie Trifeștii lățită cu atâtea silești împregiur, alte moșii cu anevoia pot să se adune și să facă una după cum sântu Trifeștii” – face 15.000 lei. Această sumă era împărțită astfel: 9.400 lei cei 7.207 stânjeni în curmeziș, 2.000 lei cele două heleșteie și 3.690 lei casele. La 22 aprilie 1776, Nicolae Ruset și soția Zmaragda cedează moșia Trifești pentru datorie lui Grigore Alexandru Vodă Ghica.
Tradiția păstrată în sat menționează faptul că domnul Moldovei a pus robi să zidească pe malul iazului un conac pe care, din cauza vremurilor, nu l-a terminat. După uciderea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, moșia Trifești este confiscată și scoasă de turci la mezat și la 6 februarie 1780 este cumpărată de Constantin Balș, cu 14.550 lei, stabilindu-se „să stăpânească arătata moșie cu toati di pi lângă dânsa și să o țâi după pravilă și să nu fii supărat di cătră nimini altul”. Fiindu-i totuși teamă de o viitoare posibilă revendicare a moșiei de către vreun fiu al lui Grigore Ghica, Constantin Balș cu „jaloba pecetluită au cerut ca să deie împărătească întăritură”, adică a obținut întăritura sultanului pentru această cumpărătură. Prin acest demers, inutil de altfel, el creează un grav precedent pentru că întăritura domnească era în acele timpuri suficientă. Constantin Balș a devenit vel logofăt de Țara de Jos și în acea perioadă a zidit aici, după cum spune pisania, împreună cu soția sa Ancuța, o frumoasă biserică din piatră în care se prăznuiește hramul „Sfântului Ierarh Nicolae”, pe care o termină la 15 august 1799. Tot el termină, conform tradiției, și conacul început de Ghica voievod lângă biserică, pe malul iazului.
Viața și cariera voievodului. Să urmărim în cele ce urmează viața și cariera zbuciumată a lui Grigore al III-lea Ghica, o personalitate a istoriei evocată de Mihai Eminescu, Dimitrie Petrino, Nicu Gane, Ciprian Porumbescu și alții, devenit un simbol al luptei pentru eliberare a Bucovinei. O luptă care devine de notorietate odată cu Societatea Studențească „Arboroasa”.
Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, cunoștea mai multe limbi străine, urcase rând pe rând treptele ierarhiei de la Istanbul, ajungând mare dragoman, calitate în care se implicase în a negocia pacea austro-ruso-turcă, încheiată cu tratatul de la Belgrad din 1739. După moartea tatălui său, în 1741, Grigorașcu a crescut în casa internunțiului imperial austriac de la Constantinopol. Cu ajutorul banilor și al relațiilor, ajunge mare dragoman al Porții (august 1758 – martie 1764), remarcându-se în negocierile unei alianțe otomano-prusace, în războiul de șapte ani. Devine apoi domn al Moldovei, în martie 1764. Aici a domnit de două ori (martie 1764 – ianuarie 1767; septembrie 1774 – octombrie 1777), iar în Muntenia o dată (octombrie 1768 – noiembrie 1769).
Grigore Ghica se orientase spre Rusia și spre aliata ei de atunci, Prusia, și repudiase prietenia habsburgilor. La insistențele Ecaterinei a II-a și ale ambasadorului Prusiei la Istanbul, sultanul îi semnează firmanul de numire ca domn în Moldova, la 28 septembrie 1774.
Austria cerea Porții, ca plată pentru ajutorul diplomatic acordat în războiul încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, o rectificare de teritoriu în partea de Miazănoapte a Moldovei. Aceasta, pentru a stabili o comunicație lesnicioasă între Galiția și Transilvania, cerere care nu avea nici un temei juridic, etic, istoric sau etnic. Tratativele Austriei cu Poarta durează câteva luni, iar Grigore Ghica împreună cu boierii moldoveni protestează printr-un memoriu trimis la Istanbul. Se ajunge la Convenția din 7 mai 1775, prin care Austria primește un teritoriu cu o suprafață de peste 10.000 de km2 pătrați, cuprinzând vechile reședințe de la Suceava și Baia, mormântul lui Ștefan cel Mare și ctitoriile cele mai de seamă ale voievozilor. Pe plan intern, domnia lui Grigore Ghica a fost importantă prin reglementarea precisă pe care o introduce în veniturile și lefurile dregătorilor mari și mici, civili și militari, de la curte și din ținuturi. Fiecare dregător primește o leafă lunară plătibilă între 15 și 30 ale lunii.
Cauzele care au dus la căderea lui Ghica au fost atât interne, cât și externe. Cele interne erau legate de contradicțiile dintre domn și elementele greco-levantine pe de o parte, și marea boierime locală pe de altă parte (mare parte din ea pribegește la Hotin). Cauzele externe au fost mai hotărâtoare. Protestul lui Ghica împotriva ocupării Nordului Bucovinei de către austrieci, declarația sa că este gata să-și pună țara sub protecția unei alte mari puteri, l-au determinat pe sultan ca la expirarea termenului de trei ani de domnie, în septembrie, să-l cheme pe Ghica la Istanbul, dar acesta a refuzat. Chemat noaptea la beilic (casa de oaspeți pentru trimișii Porții) de către prietenul său Amed Kara Hissarli, care se prefăcu bolnav, Ghica fu asasinat la Iași, la 1 octombrie 1777, iar capul îi fusese bătut în cuie pe poarta seraiului. Înmormântarea corpului s-a făcut la 5 octombrie, în taină, în biserica „Sfântul Nicolae” din Iași. De pe urma sa a rămas o avere impresionantă: 18.000 de galbeni ungurești, 3.620 de galbeni venețieni, 3.945 de galbeni egipteni, în total 91.551 de guruși, precum și bijuterii în valoare de peste 150.000 guruși, totul fiind confiscat împreună cu moșiile. Grigore al III-lea Ghica a fost căsătorit cu Catrina, fiica lui Iacovachi Rizo, un grec de seamă. A avut mai mulți copii, doi băieți (unul dintre fii fiind decapitat la Istanbul) și trei fete, Elenco, Ruxandra și Marioara.
La centenarul comemorativ. La 100 de ani după asasinat, „Curierul de Iași” a publicat mai multe articole ale lui Mihai Eminescu, pătrunse de un vibrant patriotism, deplângând moartea lui Ghica-Vodă și răpirea Bucovinei. Vasile Alecsandri, sub pseudonimul Ștefan Molna, publica poezia „Răpirea Bucovinei”, iar Dimitrie Petrino scria poezia „La mormântul lui Grigore Ghica V.V.”. La manifestarea comemorativă pentru voievodul Grigore Ghica-Vodă, primarul de Iași, Nicu Gane, a pregătit o panachidă religioasă și un monument pentru Grigore Ghica-Vodă. La Mitropolia din Iași, serviciul religios a fost ținut de către mitropolit și un sobor mare de preoți, apoi, în sunete de clopote și muzică funebră s-a pornit spre mormântul lui Grigore Ghica-Vodă, printre participanți fiind și tineri din teritoriile românești aflate în afara României. S-au depus coroane și din partea „femeilor și bărbaților din Bucovina”. După discursul festiv al primarului Iașului, a urmat cuvântul poetului bucovinean Dimitrie Petrino, în care, protestând împotriva ocupării Bucovinei, a subliniat „misiunea ce o are România liberă față de fiii săi care suferă sub jug străin”.
Încheiem cu scrisele lui Mihai Eminescu, la 1877: „La anul 1774 au intrat oștirile austriecești, cu disprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre; la 1777 această răpire fără de seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voevod. Fărădelege nemaipomenită, uneltire mișelească, afacerea dintre o muiere desfrânată și între pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi”.
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
