Suflet entuziast, simțind românește, Ion Creangă dorea și el Unirea. Fără îndoială că acea caracterizare pe care o făcea Divanului ad-hoc în povestirea „Ioan Roată și Vodă Cuza“, exprima gândul său intim despre acea instituție, la care vedea luând parte pentru prima oară în istoria țării semeni de-ai lui, oameni din popor, țărani răzeși și clăcași: „Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora; se făcea vorbă multă; și era firesc să se facă, fiind în luptă, timpul de față cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!“
Situarea fermă de partea partidei unioniste i-a atras un prim reproș din partea unora dintre profesorii Seminarului care, străini fiind de neamul și interesele românilor, nu înțelegeau temeiurile și rosturile adânci ale Unirii. Pentru refuzul de a fi participat la un Te Deum în cinstea stăpânirii caimacamului Vogoridi, ca și foarte probabil pentru cuvinte rostite cu glas tare (căci limbă ascuțită a avut întotdeauna humuleșteanul) a fost avertizat (așa cum s-a păstrat mărturia într-un raport din dosarul ce i-a fost întocmit ulterior), că „poliția” (politica) nu-i de el și că „Domnul știe ce dregătorie să aleagă”. La care elevul a răspuns: „Domnul știe, dar noi trebuia să-i alegem și să-i recunoaștem”.
Și a venit și acea zi de 24 Ianuarie 1859, în care Adunarea electivă din Muntenia s-a pronunțat în unanimitate pentru alegerea ca Domn a celui ce fusese desemnat și în Moldova.
Bucuria ce a cuprins, la aflarea veștii, populația Iașului, a fost nespusă, mulțimea ieșind pe străzile orașului, pentru a saluta evenimentul. Printre aceștia, îndemnând locuitorii să-și exprime entuziasmul, s-a aflat și tânărul Ion Creangă. Și, din nou, unii dintre profesorii săi nu au înțeles adevărata semnificație a acestei descătușări de bucurie: „A dănțuit ca păgânii”, au consemnat ei în raportul ce s-a întocmit – „Și a forțat firea spre răgnire în mijlocul cetății, făcându-se pe sine și pe profesorii săi de ocară și fiind sminteală pentru toată prostimea iarmarocului”.
Și după hirotonisirea sa ca diacon (26 decembrie 1859), Ion Creangă a înțeles să-și facă cunoscute sentimentele sale față de viața poporului român, prin predicile și catehezele pe care le rostea, îndeosebi atunci când se afla la mănăstirea ieșeană Bărboi: exarhul însărcinat să-l inspecteze a raportat aceste „inovații” egumenului Chiril, care l-a admonestat. Creangă s-a apărat printr-o „spovedanie” în care, printre altele, invoca paragrafe din „Cartea românească de învățătură a lui Varlam”, „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei, poruncile lui Veniamin Costache și alte scrieri, făcând o adevărată incursiune în cultura română veche, a cărui bună stăpânire o vădea.
Aderarea sa la Unire și la reformele de modernizare a țării rezultă și din sprijinul pe care l-a acordat – împotriva deciziei superiorilor săi (în acea perioadă locuia și era plătit de Mănăstirea Golia) în problema secularizării averilor mănăstirești, luând poziție împotriva unor clerici străini de țară, care, spune el „nici limba nu ne-o cunosc, d’apoi sufletul și munca noastră”. Avertizat să se domolească, a copiat Legea secularizării, dându-i citire printre frații și novicii mănăstirii și îndemnând la respectarea ei.
Ion Creangă a luat parte – cu pasiune – la viața politică a vremii sale, păstrând și în această direcție o serie de trăsături aparte, datorate originii sale țărănești, clasă prin ale cărei interese vedea procesul de modernizare a țării.
Din acest unghi de vedere trebuie apreciată atitudinea sa ironică, sarcastică uneori, față de boierimea nouă, ce i se părea cosmopolită și străină de interesele țării: „Boierii cei mai tineri, crescuți de mici în străinătate numai cu franțuzească și nemțească, erau – spune el – cârtitori asupra trecutului și cei mai guralivi, totodată”.
Vorba, portul și apucăturile bătrânești nu le mai venea la socoteală. Dar lua deopotrivă atitudine și împotriva boierilor conservatori, de modă veche: „Nu-i vorbă că, și nătângirea unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau și ei tinerilor câte un ibrișin pe la nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari, oameni smintiți la minte și ciocoi înfumurați, lepădați de lege, stricători de limbă și de obiceiuri”.
Ceea ce îl deranja îndeosebi pe Creangă, în viața politică a vremii sale, era demagogia unora dintre politicieni, pe care a înfierat-o atât în luările sale de cuvânt, în întrunirile politice sau electorale, unde – potrivit unuia dintre adversarii săi politici inițiali, Iacob C. Negruzzi – era unul dintre oratorii cei mai iubiți la întrunirile publice din lași, fie politice, fie de orice natură“.
Liberal în ideile sale politice – cum relevă același autor – Creangă, deși membru activ al „Junimii“ nu înțelegea să împărtășească și convingerile politice ale membrilor ei, cei mai mulți făcând parte din marile familii boierești. Mai mult, când, în toiul disputelor electorale, un junimist a încercat să obțină votul unui învățător, căruia îi făcuse, cu un prilej, un serviciu, Creangă – aflat în apropiere -a replicat: „N-are a face una cu alta. Dumneata i-ai făcut un serviciu privat și aici e vorba de treburi publice. Bate dumneata la alte uși, noi, oamenii cei mici, îi votăm pe ai noștri”.
Liberalismul lui Creangă nu venea însă, dintr-un spirit de controversă, ci dintr-o convingere intimă că viitorul țării stă în dezvoltarea ei socio-economică, convingere care, de altfel, l-a și determinat să se numere printre întemeietorii Societății economice ieșene, ce și-a ținut primul ei congres în anul 1882, când l-a cunoscut istoricul și folcloristul de mai târziu Arthur Gorovei.
Trecutul de muncă și viață al poporului român s-a identificat în creația celui mai mare povestitor al nostru cu înseși elementele cele mai durabile ale culturii populare: păstrarea tradițiilor, continuitatea datinilor și obiceiurilor, respectarea legilor pământului. În opera sa, în „Povești“, în „Amintiri din copilărie“ și în toate celelalte scrieri ale sale, se află sedimentată cea mai înaltă ideologie umanistă a poporului român, de care Ion Creangă a fost mereu legat.
Autor articol: Prof. Gheorghe RADU
(text extras din lucrarea „Istorie și spiritualitate în județul Neamț“, Editura Sensul, Piatra-Neamț, 2023)
