File de istorie locală - Legende și povești istorice din ținutul Neamț

Continuăm și în numărul curent să vă dezvăluim istorisiri care ne vin, pe cale orală, din veacurile de demult trecute, culese în lucrarea profesorului Daniel Dieaconu, „Legende și povești istorice din Ținutul Neamțului” (Editura Nona, Piatra-Neamț, 2025).

Pârâiaşul Serafima

În 1821, o tânără necunoscută, îmbrăcată în negru, s-a pribegit în aceste locuri sălbatice, iarna stând prin vizuini, iar vara prin scorburile copacilor. Se ferea de lume, până şi de întâlnirea cu sihaştrii şi ciobanii Ceahlăului. Întâmplându-se odată să cadă greu bolnavă, ciobanii care au îngrijit-o au auzit de la ea nişte cuvinte din care au aflat că trecuse peste munţi, mânată de o groaznică nenorocire. Era frumoasă ca un înger şi i-au zis Serafima. A vieţuit pe aceste locuri vreo cinci ani şi locul unde părea că ea petrece mai mult cu plăcere era un pârâiaş, aflat nu departe de-o grotă, unde se adăpostea adesea.

Într-o zi, la răsăritul soarelui, când a plecat să strângă bureţi, din întâmplare căzu într-o cursă ce o întinseră vânătorii, pentru prinderea unei vulpi. Fierul i-a sfărmat tot piciorul. La gemetele ei, un păstor sosi în grabă şi o găsi într-o baltă de sânge şi luând-o în braţe o duse la pârâiaş.

Spune legenda că, îndată ce a băut din această apă, a adormit şi nu s-a mai sculat. Iar de atunci şi pârâiaşul acela se numeşte Serafima.

Piatra Corbiței

Pe vremea strămoşilor, un străin pribegind de la dealul Corbului de dincoace de Borsec a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi dură o căsuţă mai deoparte, pentru că era străin şi sătenii nu l-ar fi acceptat în rândul lor.

Pribeagul avea o fată căreia bistriţenii îi daseră numele de Corbiţa, întru aducerea aminte a dealului unde ea se născuse. Ce fată! Îmbujorată şi sprintenă ca o căprioară, cu guriţa dulce ca mierea şi ochii arzători ca focul. Mulţi flăcăi umblaseră să-i vâneze dragostea, însă numai un plăieş cu plete lungi şi cu chipul de Făt-Frumos avu noroc să-i cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se prinseră a se încuscri şi îi logodiră după obicei.

Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de tătari în ţară şi că în urma lor rămâneau numai cenuşă şi sânge, într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munţi, ajunse până în valea Bicazului prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care voiau s-o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gând să o ducă plocon hanului de la Bugeac. Corbiţa, însă, scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari ca o ciută hăituită de lupi.

Biata fată alerga zadarnic printre copaci şi printre stânci, dar nu avea timp să ia o gură de aer, căci tătarii erau la pasul ei. Atunci Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre o stâncă şi, ajungând pe marginea ei, se opri oleacă pentru a urmări ce se petrece în urmă. Văzând că nu poate avea scăpare şi necătând la restul vieţii ei condamnate la singurătate, cu rugăciunea către ceruri în gând, tânăra cu faţa albă ca un crin şi părul despletit de vânt, se aruncă în prăpastia adâncă şi nimicitoare. Trupul ei zdrobit se cufundă în apa Bicazului sub privirile tătarilor încremeniţi. Şi cum Dumnezeu, chiar dacă şi mai târziu, înfăptuie dreptatea în lume, făcu ca tătarii distrugători să fie nimiciţi de o ceată de plăieşi veniţi în ajutorul Corbiţei, chiar pe muchia acelei stânci.

De atuncea, stânca aceea se numeşte Stânca Corbului. Şi tot de atunci, în zilele de sărbători, fetele din satele învecinate se adună să cânte doina Corbiţei şi aruncă în apele Bicazului coroniţe de flori de câmp. Iar în nopţile luminoase de primăvară, păstorii zăresc adesea o lumină albă, clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului. Visele le sunt cutremurate de o stâncă mare şi neagră ce le apasă pieptul, o ceată de tătari ce-i urmărește amenințător și o copilă gingașă și pură care întinde mâinile înspre ei, cerând salvare.