Râul Bistriţa este consemnat în documentele de la sfârşitul veacului al XIX-lea ca fiind „râul cel mai torențial şi puternic al masivului oriental al Carpaţilor”. Dimitrie Cantemir caracteriza Bistrița astfel:„Este atât de repede, încât cele mai mari pietre le surpă şi le duce cu sine”. Râul a fost folosit din timpuri străvechi în transportul lemnului, cu ajutorul plutelor, dând naştere unei ocupaţii caracteristice locuitorilor din această legendară zonă a Moldovei, numită plutăritul.
Plutăritul pe Bistriţa este atestat documentar încă de la 1466, aşa cum reiese dintr-un document de la voievodul Ştefan cel Mare, prin care locuitorii din satul Negreşti-Neamţ erau scutiți de „vama pentru peşte, fier şi plute”.
Plutăritul începea în fiecare an de la sfârşitul lui martie şi ţinea până la începutul lui noiembrie. Plutele porneau pe Bistriţa de la Dorna sau Cârlibaba, nu departe de izvorul acestei ape, şi ajungeau până la Galaţi.
Transportul lemnelor cu plutele se făcea destul de anevoios în partea superioară a Bistriţei, din cauza „stâncilor şi prăpăstiilor ce avea, costând sute de vieţi ale nefericiţilor plutaşi şi, din care cauză, plutele erau făcute mai mici ca astăzi”, așa cum consemna presa pietreană din anul 1933. Ziaristul, vorbind despre plutaș, continua: „El are de trecut prin locul numit «Cimitirul plutaşilor», Toancele. Pe o lungime de aproape jumătate de kilometru, ai pe dreapta zidul muntelui Pietrosul şi pe stânga Giumălăul şi Rarăul. Cer sus, clopote de ape izbindu-se cu furie de colţii de stâncă, jos. Nici un chip de a-ţi salva viaţa din acest infern, timp de 10-15 minute nu-şi mai aminteşte de sine că trăieşte”.
În Evul Mediu, transportul lemnului cu plutele pe Bistriţa se făcea pentru turci, în contul tributului pe care Moldova trebuia să îl plătească. Căci, „o bună perioadă de timp turcii au fost stăpâni pe pădurile şi comerţul cherestelelor din această zonă, până în anul 1862”.
Regulamentul Organic va determina, însă, dreptul de proprietate al locuitorilor pe unde trece Bistriţa. Se hotărăşte, în acelaşi timp „plutăritul fără nici o taxă pe acest râu”. Din nou, la 1843, se hotărăşte ca transportul plutelor „să fie liber şi fără nici o plată, iar podurile stătătoare şi morile de pe acest râu să fie desfiinţate, pentru ca plutele să nu mai aibă piedici, Bistriţa fiind considerată ca obştească comunicaţie”.
Dar, șapte ani mai târziu, la 1850, se considera din nou ca „plutaşii să nu fie supăraţi a plăti proprietarilor taxe pentru popasul lor”.
Trecerea plutelor pe Bistriţa, cât şi a popasului pe maluri, devine liberă, din deceniul al şaptelea al veacului al XIX-lea. Din când în când, se aplicau unele „taxe de plutărit”.
În rândurile ce urmează, ne vom referi la unele aspecte privind plutăritul propriu-zis. Astfel, butucii de lemn din stive erau traşi în apă, unde erau legaţi câte 10-20 la un loc, formând căpătâie. Mai multe căpătâie – de obicei două, trei – formau pluta. Legătura dintre căpătâie se făcea prin aşa numitele giniuri – nuiele împletite prin încălzire la foc.
Pluta era prevăzută cu cârmă din lemn, la ambele capete. Alte accesorii: șpranga de sârmă ori odgonul din coajă de tei. Toate acestea servesc la prinsul plutei de mal în timpul nopţii sau la locul de debarcare.
Pluta era condusă de un cârmaci şi de un dălcăuş; primul stătea în frunte, iar al doilea în spate. Interesant este faptul că la multe plute erau folosite şi femeile, dar nu în zona periculoasă a Bistriţei.
Oricum, cârmaciul trebuia să fie un foarte bun cunoscător al drumului: e vorba, în primul rând, de zona Toancelor şi zona valurilor înfuriate din Valea Tarcăului. În restul drumului, pe Bistriţa cât şi pe Siret, până la Galaţi, nu mai era o problemă pentru oricare cârmaci.
Despre emoţiile unei excursii cu pluta de la Dorna la Piatra-Neamţ amintim fragmentele din „România pitorească” a lui Alexandru Vlahuţă, ori cele din descrierile lui Calistrat Hogaş, precum şi fragmente rămase de la Nicu Gane.
Cel mai periculos plutărit pe apa Bistriţei era în vreme de puhoi – debitul mare şi, mai ales, viteza apei, făceau imposibilă conducerea plutei. Se produceau adevărate ravagii, plutele erau smulse de la malul apei şi îngrămădite în grinduri şi poduri, formând vestitele închisori de la un mal la altul, dând de lucru plutaşilor săptămâni întregi. De fapt, cele mai multe cazuri de moarte se produceau tot la vreme de puhoi.
Periculos era şi pe vreme de secetă. Apa scădea, iar o parte dintre stânci ieşeau la iveală, devenind un mare pericol pentru plută, care, la prima izbitură, putea fi făcută bucăţi. Nu rareori s-au găsit plutaşi zdrobiţi de rostogolirea butucilor printre aceste stânci, caracteristice Toancelor, Colţului Acrii, Tarcăului. Pentru înlăturarea acestor pericole, la începutul secolului al XX-lea, mai ales din deceniul al doilea, societăţile de exploatare interesate în comerţul cu lemne şi fabricarea cherestelei au făcut baraje puternice, prin strângerea apelor pâraielor vecine sau chiar a braţelor Bistriţei. Aceste baraje erau din când în când deschise, iar plutele îşi continuau drumul pe apa mărită. Erau o adevărată bucurie pentru plutaşi aceste revărsări de apă, cunoscute sub denumirea de haituri sau spraituri.
De-a lungul Bistriţei şi Siretului, erau mai multe staţii de plutărie, numite schele. Din rândul celor mai importante, le amintim pe cele de la Dorna, Broşteni, Straja, Piatra-Neamţ, Căleni şi, fireşte, Galaţi.
De la Piatra-Neamţ, plutăria se făcea colectiv şi nu individual. De aici, plutaşii se organizau în cete conduse de dragomani. La Căleni, dălcăuşii părăseau pluta şi se întorceau acasă. Apa, fiind domoală şi uşor de stăpânit, de la această staţie plutele se legau două câte două şi erau conduse de câte doi cârmaci.
În documentele şi presa vremii trecute, plutașul era prezentat drept un om deosebit de tenace şi oţelit în meseria grea pe care o desfăşura. Era lipsit de frică şi plin de încredere. Se spune, pe bună dreptate, că ceva din energia neînvinsă a Bistriţei, care răzbate stâncile munţilor, are şi ţăranul moldovean de pe Valea Bistriţei, care-şi petrece viaţa în pădure şi pe apă.
În general, plutaşii erau nemilos exploataţi de către societăţile de exploatare ale timpului. De la Dorna la Piatra, plutaşul primea între 20-25 lei pe metru cub. Cum o plută pe acest traseu avea între 40-60 mc, câştigul era între 800-1.250 lei, menţionând că suma se împărţea între cel puţin doi plutaşi care conduceau pluta. Din această sumă, scăzându-se plata drumului la întors şi mâncarea, plutaşul rămânea cu o sumă infimă. Adăugând accidentele mortale, destul de frecvente, munca grea, din martie până în noiembrie, „la 40-45 de ani, acest om nu mai este om”, cum se consemna în presa pietreană în al patrulea deceniu al veacului al XX-lea.
Autor articol: Prof. Gheorghe RADU
