Eram în toamna anului 1946 precis, deoarece eu terminasem şcoala primară (4 clase) şi mă aflam, împreună cu fratele meu mai mare Simion, cu vitele familiei la tomnat pe pârâul Pietroasei, în locul numit Paltinul, unde noi aveam o livadă de fâneţe. Eu aveam 10 ani împliniţi, iar Simion 16 ani.
Tot şeptelul familiei era format dintr-un cal, o vacă stearpă (era gestantă), o junincă şi vreo 6 – 7 oi. Foarte modest, dar ăsta era. Familia avusese două vaci cu lapte, dar în primăvara anului 1946 mama a fost obligată să predea una la stat, pentru a fi transferată în Uniunea Sovietică, în cadrul plăţii datoriilor de război pe care România le avea faţă de URSS. Așa prevedea ucazul: ai două vaci, una o dai la stat pentru datorii de război.
Într-o zi frumoasă, aflându-mă în faţa colibei în care locuiam, am observat că pe drumul dinspre Preluca lui Rareş (izvoarele Pietroasei), venea un grup de 4 oameni, lucru curios, deoarece în acea zonă nu se aflau muncitori forestieri, care ar fi putut trece pe acolo. Când s-au mai apropiat, am văzut că toţi erau îmbrăcaţi în haine militare. L-am chemat imediat pe Simion, care repara un gard, pentru a-i vedea şi el. Când militarii au ajuns în dreptul livezii noastre, ne-au făcut semn să coborâm şi noi ne-am conformat. Ajunși la ei am constatat că erau trei bărbaţi şi o femeie, toti îmbrăcaţi în haine impecabile de ofiţeri, cu epoleţi, pistoale la piept şi revolvere.
Primul lucru, ne-au întrebat cine şi de unde suntem şi ce facem acolo. După aceea l-a întrebat pe Simion care sunt oamenii bogaţi din satul nostru, dar şi din satele vecine, oameni cu mulţi bani. Deşi era numai adolescent, Simion era bine ancorat în realitate, cunoştea perfect starea materială a locuitorilor din zonă. A răspuns că din câte ştie el şi cunoaşte bine pe locuitori, în zonă nu există oameni bogaţi, deoarece toţi au foarte puţin pământ în proprietate, deci nu au cu ce creşte vite pe care să le vândă şi să facă rost de bani, iar din munca la pădure sau din plutărit nu s-a îmbogăţit nimeni.
Bine, lasă asta, dar spune, popa Ungureanu are bani mulţi?
Preotul Paul Ungureanu, originar din satul Izvorul Alb, în prezent aflat sub lacul de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz, ocupa două parohii şi oficia slujbe, alternativ la două biserici, din Mădei şi din Pârâul Cârjei. Preotul păstorea enoriaşii din nouă sate şi cătune, respectiv, din Mădei, Pârâul Cârjei, Lunca Gâştei (satul meu natal) Frasinii de Jos şi de Sus, Fieru, Haleasa, Capul Dealului şi Mâlişte. Erau săraci enoriaşii dar erau totuşi mulţi şi mai ales evlavioşi şi milostivi. De la Biserică, de la botezuri, cununii, înmormântări, sfeştanii, masluri şi alte servicii religioase ieşeau lovele serioase, aşa că Baltă avea motive să pună ochii pe el. Nu este mai puţin adevărat că preotul Paul Ungureanu îşi construise o casă în satul natal, se pare cam mare, care i-a înghitit mulţi bani, deoarece tot timpul se căina faţă de enoriaşi că nu are bani pentru a o termina. Bineînţeles că oamenii nu-l credeau. Simion cunoştea bine cele spuse de preot şi a răspuns: Nu ştiu dacă are mulţi bani, dar ştiu că şi-a construit o casă nouă la Izvorul Alb, unde se va stabili după ce se pensionează, casă care, spune preotul, i-a consumat toți banii.
Bine, am înţeles. Pleci tu imediat în sat, te duci la popa Ungureanu şi îi spui că am zis eu să pregătească toţi banii pe care îi are, deoarece peste câteva zile îi vom face o vizită acasă, şi nu vom avea timp să aşteptăm să-i numere când ni-i va preda! Ai înţeles? Da! Vezi că voi verifica dacă ai fost la popă. Cu asta, întâlnirea s-a terminat şi Baltă cu tovarăşii săi a plecat.
Ne-am întors amândoi îngrijoraţi la colibă: Simion pentru misiunea urâtă pe care a primit-o, eu pentru că în noaptea următoare trebuia să dorm singur în colibă și cel mai apropiat vecin se afla la peste un kilometru distanţă de mine, iar lupii nu se ruşinau noaptea să dea târcoale ocolului şi corlei bine întărite ale vitelor. Era însă teribil de înfricoșător să auzi noaptea pe dealul din fața colibei haitele de lupi urlând, în cor, aceștia fiind în perioada rutului.
Simion mi-a dat nişte bani şi mi-a spus să caut la cineva nişte lapte acru, la oameni care se aflau în tomnat ca noi, dar aveau vaci cu lapte. Apoi și-a luat rucsacul în spate şi a plecat în misiune la preotul Ungureanu.
Apropo de preotul Ungureanu, dacă Baltă m-ar fi întrebat pe mine câţi bani are, i-aş fi răspuns că foarte mulţi şi că mă ofer să-l conduc personal la casa acestuia, asta din cauza unei amintiri nu prea plăcute.
Se întâmpla în timpul războiului, când eu eram elev în clasele primare. Într-o zi suntem anunţaţi că miercuri, înainte de Florii, va veni preotul la şcoală pentru a spovedi elevii şi că duminică ne vom împărtăşi la biserică. Preotul Paul Ungureanu era recunoscut de către elevi că, pe cât era de zgârcit cu banii, pe atât era de generos cu canoanele pe care le dădea elevilor după spovedanie. Veni şi miercurea cu pricina şi a început spovedania, după catalog.
Când mi-a venit rândul, preotul m-a luat la întrebari: Ai tras de codiţe colega din banca din faţă? Eu răspund: Da = 25 de mătănii. Ai ieşit din cuvântul mamei? Da = 50 de mătănii. Ai furat o peniţă din plumbuiera colegului? Da = 100 de mătănii. Şi uite aşa am ajuns la păcatele cele mai grave, la înjurături, cu canoane corespunzătoare. Ai înjurat de cruce? Da = 200 de mătănii. Ai înjurat de biserică? Da = 300 de mătănii. Ai înjurat de Cristos? Da = 400 de mătănii şi, în final, ai înjurat de Dumnezeu? Da = 500 de mătănii. Per total, canoanele mele, însumate, au ajuns la 2.000 de mătănii şi acestea trebuiau să fie executate în cele trei zile până la împărtăşanie. Ce te faci Costică?
Ajung acasă, mama mă întreabă de la uşa dacă m-am spovedit şi ce canon am primit. Îi răspund că m-am spovedit şi am primit un canon de 300 de mătănii. Mama, cunoscând obiceiul popii în materie de canoane, de la fraţii mei mai mari, îmi răspunde: măi copile tu mă minţi ori pe mine, ori pe preot şi asta este deja un nou păcat. Îl voi întreba eu pe preot şi sper să te fi reţinut, cât de păcătos eşti.
Problema era cum execut eu canonul în cele trei zile, fără ca mama sau fraţii să observe. În cadrul sarcinilor care îmi reveneau permanent în gospodărie, eu trebuia să îngrijesc animalele din grajd. Teoretic, niciodată vitele familiei nu au fost mai bine îngrijite decât în cele trei zile cât eu am executat, în podul grajdului, cele 2.000 de mătănii. Întreba cineva ce fac în grajd, răspundeam: rânesc la vite, le ţesălez, le dau fân, le adăp, le caut în coarne, în timp ce în realitate eu băteam la cele 2.000 de mătănii şi nu era deloc uşor. Pot uita eu asemenea momente cauzate de preacucernicul preot Paul Ungureanu? Sigur că nu.
Va urma.
Autor articol: Constantin COJOCARU
