În ultimele zile, în media locală și națională se discută despre hărțuire.
Din nefericire, acest comportament nu este tocmai o noutate. De-a lungul anilor, puține victime au ieșit public pentru a spune că sunt victime și foarte puține cazuri de hărțuire au fost raportate autorităților competente.
De ce majoritatea femeilor nu raportează aceste fapte? Motivele sunt multe și nu vor fi niciodată epuizate, pentru că mereu vor apărea justificări pentru astfel de comportamente de „acoperire“ a făptașilor, din cauza lipsei de încredere a victimei în forțele proprii, a neimplicării factorilor responsabili să schimbe cursul lucrurilor, a unei mentalități învechite, a milei efective față de agresor și n și n alte răspunsuri…
Fără a avea pretenția de a fi exhaustivi în privința identificării motivelor „tăcerii“, vom analiza pe rând pe câteva dintre acestea.
Cel mai la îndemână este banalizarea hărțuirii, ceea ce face ca multe femei să fie incapabile să identifice această faptă. Multe doamne și domnișoare trăiesc cu impresia greșită că umilința, batjocura trebuie „înghițite“, că așa e viața…
Apoi, nu de puține ori s-a văzut că aceste infracțiuni sunt greu de dovedit, având în vedere că cele mai multe cazuri se întâmplă departe de ochii martorilor. Declarațiile victimei pot fi singurele dovezi ale hărțuirii și din păcate cuvântul unei femei este încă privit cu suspiciune și astfel apare teama că nimeni nu va crede și că va fi doar o furtună într-un pahar cu apă, fără a se putea spera într-un succes al demersului. Nu poate fi trecută cu vederea nici frica de represalii la locul de muncă sau în mediul în care victimele trăiesc. Este vorba despre o frică de expunerea publică, teama de a deveni subiect de discuție pentru cei din jur.
Trist este că de multe ori apare și vinovăția pentru faptă, ca și când victima ar fi fost responsabilă pentru comportamentul hărțuitorului. Apare rușinea femeii și întrebarea dacă s-a comportat într-un mod care a încurajat această practică. Societatea și instituțiile ajung să dea vina pe victimă. Declarația victimei este analizată ca o posibilă plângere falsă, iar analiza comportamentului este mutată asupra victimei, nu asupra agresorului: De ce porți fustă scurtă? De ce i-ai răspuns la mesaj? Nu ți-ai asumat riscul în momentul în care ați vorbit? Supusă unei astfel de torturi psihice justițiare, o femeie hărțuită va bate în retragere și va înghiți umilința îndurată, fără a mai lupta pentru propria dreptate.
Singură într-o astfel de luptă pentru aflarea adevărului, victimei îi va fi teamă să retrăiască experiența când este îndemnată să-și spună varianta în fața organelor competente și este confruntată și supusă întrebărilor. Nu poate fi trecută cu vederea nici teama de a fi expusă într-un proces public și de a nu exista un rezultat, din cauza lipsei de dovezi concludente.
Cel mai grav este că trăim zile în care agresiunea este tratată ca o problemă între bărbat și femeie, nu ca o problemă pentru societate. Astfel de infracțiuni sunt adesea ascunse sub preș, tratate ca și cum ar fi o problemă personală. Trebuie să înțelegem că toată lumea este responsabilă atunci când tace sau se face că nu vede un caz de hărțuire. Societatea trebuie să creeze un mediu sigur pentru fiecare cetățean! Desigur, pe lângă un cadru legal clar, care să apere victimele hărțuirii, trebuie și o iluminare a femeii, o încurajare a ei să nu mai accepte mizeriile bărbatului, doar pentru că așa a funcționat societatea!
Autor articol:
Carmen-Elena NASTASĂ, manager
