Cornel Miftode, unul dintre artiști fotografi veritabili ai urbei, a făcut la viața sa multă, multă muncă de voluntariat, care, mai nou se numește implicare socială. A însoțit (și s-a însoțit de artiști) mai pe la toate manifestările culturale ale celor două epoci prin care a trecut: înainte de ’89 și după ’90. Și continuă să o facă. El se hrănește din seva prieteniei artistice, pe care foarte puțini știu să o prețuiască. La rândul său, dăruiește celor dimprejur frumosul pe care îl respiră clipă de clipă. Fie printr-un album, o carte, un afiș, un pliant, oricum prin ceva palpabil. Fie prin sentimentul special pe care ți-l induce apropierea de el.
Fire boemă, dar de cele mai multe ori retras în propria-i ființă, eroul acestor rânduri era văzut astfel de poetul Aurel Dumitrașcu: „Nici o altă artă nu omagiază mai profund singurătatea. Și nu pentru că fiecare privește singur, ci pentru că fiecare își amintește singur. Aproape aș spune că arta fotografică este arta nostalgiei care încearcă întotdeauna să recupereze lumina pierdută. (…) Fotografiile conciliază cu tot ceea ce trece. Ne împacă. Pictorii ne învață că liniile vorbesc, în timp ce artiștii fotografi par a ne spune că lumina este mereu în serviciul nostalgiei.“
În cele ce urmează, împreună cu Anica Luncanu, am încercat să-l „descoasem“ pe Cornel Miftode și să-l aducem mai aproape de semenii contemporani.
– Vorbește-ne despre tine, despre rădăcini, despre locul și oamenii care te-au pregătit, despre familie și prieteni.
– Dacă acesta este un interviu, găsesc întrebarea atât de generală, încât răspunsul ne-ar putea ține aici o noapte, cel puțin. Hai să ne organizăm un pic. Află că sunt considerat lipovan și tare îmi era rușine cu asta când eram copil. Știi și tu cum sunt copiii, nemiloși cu tot ce este diferit… Părinții mei sunt atașați de biserica pravoslavnică de aici și tatăl meu avea o slujbă importantă în comunitate, cam ceea ce voi numiți dascăl. Cunoștea bine slavona veche, dar eu, spre rușinea mea, nu am învățat-o, deși înțeleg binișor rusește. Mult încoace, am aflat de la un redactor al Monografei comunei Gârcina că numele nostru a fost aflat prin scripte vechi ca provenind dintre rușii aduși de Ștefan cel Mare, pe la 1487, negustori și constructori. Trebuie să spun că mi-a crescut ego-ul și astăzi sunt bucuros de originea mea și, cel puțin în cărțile editate de mine, încerc să păstrez măcar ceva din culorile catedralelor rusești. Iubesc tare cultura rusă, literatura și filmul, muzica lor, deși sunt de formație carteziană – cel puțin așa sunt tachinat de prieteni. Cartezian, însemnând, de fapt, „chisat“, dificil, în expresie mai doctă, perfecționist. Știu pe câțiva care fug doar auzind de mine.
– Cum ai ales să faci fotografie?
– Nu am ales, am primit de la mama mea la aniversarea a nouă ani un aparat foto rusesc. Am fost tare mândru de acel obiect căruia, singur, am încercat să îi descopăr chichițele. Apoi, am întrebat, eram mereu pe la centrele de developare, întrebam despre hârtia fotografică, căutam albume foto. A fost un dar profetic, pentru că de atunci nu m-am despărțit de acea primă iubire, fotografia, deși acum apar rar cu aparatul în public. A apărut noua generație și tinerii au aparatură foarte deșteaptă, deși am multe de reproșat, pentru că se bazează pe performanța aparatului și nu pe propriul ochi. Se simte că nu au școală temeinică și s-au format superficial. Văd uneori ceea ce se cheamă fotografie rară, dar lipsește din peisajul nemțean fotografia de artă. Încearcă, și îi iese bine, Florin Mihai, care este pe un drum propriu și într-o experiență diferită și specială. Apoi, Florin Ghimiș are niște încercări și mult, mult de lucru cu propriul sine estetic. Dar sunt încercări salutare. Fotografia de artă are niște exigențe care, din păcate (sau, din fericire, nu știu), nu pot fi învățate în nici o școală. Se cere o doză de genialitate și multă, multă muncă.
– Ai fost o perioadă fotograf al Teatrului Tineretului…
– O, da. Și chiar a fost perioada cea mai dragă vieții mele. Eram acolo în elementul meu, deși îmi era greu, făceam fotografie pe film, îi chinuiam pe actori, nu luam cum iau cei de azi sute de cadre în plin spectacol sau la repetiții. Cu mine, actorii își dedicau din timpul lor, în afara repetițiilor, și îi „siluiam“ să adopte diferite posturi, să se grupeze, chinuiam personalul tehnic pentru lumina de contur, aveam nevoie de „căldările de lumină“, acele reflectoare puternice. Eram înjurat, cu simpatie, e drept. Dar se conformau. Toți. Când îmi spunea directorul teatrului: „Cooorneeel, un singur film, atâta faci…“, îmi venea să plâng. „Bijuteream“ filmul cu scotch și mai operam două poze. Le developam noaptea acasă și a doua zi le duceam umede directorului. Multe mi-au fost „furate“ de actori pentru că rămâneau așezate pe birouri la uscat.
Frumoasă viață era în teatru atunci! Era atmosferă, era o lume liberă, unică, profundă. Mărturisesc, nu știam să fac fotografie de teatru, am avut doar instinctul pentru asta. Țin minte că eram chiar pe scenă – se pregătea piesa „Orfanul Zhao“ – și am avut o revelație, o străfulgerare. Mi-am spus: gata, știu cum se face acest gen de fotografie! Și mi s-a umplut inima de bucurie. Descoperisem o taină. Din nefericire, nu a durat mult și contractul meu a fost denunțat, dar… să trecem…
– Ai fost unul dintre apropiații poetului Aurel Dumitrașcu…
– Da, am fost și din nefericire pentru mine, chiar eu l-am condus pe drumul morții către ultima spitalizare. Ne-am despărțit în poarta spitalului și l-am văzut pentru ultima oară cum se ducea singur, subțire, încovoiat de durere și trist, la internare. Pe lângă poeți eram și eu liber, ca și ei, înainte de 1989. Mă bucur, totuși, că fotografiile mele cu Aurel sunt acelea care apar mereu și regret că nu am insistat să îi fac mai multe. Dacă este să fim cinstiți, poetul Dumitrașcu este cel care va rămâne din generația noastră. Sunt onorat că l-am cunoscut.
– Ai fost instructor de fotografie și film o vreme. Și fotoreporter.
– Da, o vreme chiar lungă. Lucram la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă (C.J.I.C.P.M.A.M.), adică instituția ai cărei moștenitori sunteți voi acum, „Carmen Saeculare“.Da, o experiență lungă. Din perioada aceea păstrez bune prietenii cu Daniela Neamțu, Sorin Mihăilescu și alții câțiva. Aceștia doi sunt foarte dragi sufletului meu. De altfel, mărturisesc, sunt prieteniile destinale ale unor oameni care mi-au croit viața. Sunt multe nume pe care le-aș putea rosti dar, din frica de a nu omite, prefer să trecem peste listă.
Ca fotoreporter, marele meu câștig a fost relația cu Viorel Tudose, un devotat om de presă. Cred că presa nemțeană a rămas foarte săracă după moartea acestui experimentat publicist. Îmi sunt foarte dragi amintirile din redacție și din tipografie. Rețin totul: munca la zincuri; pretențiile mele, întâmpinate mereu cu înjurături ale zețarilor, dar potolite cu un pahar de votcă la patru dimineața; mirosurile; plumbul topit; linotipul. A scoate un ziar, pe atunci, era o muncă titanică, o muncă de noapte, grea, chinuitoare, dar frumoasă. De fapt, nu am fost fotoreporter decât cu numele, pentru că nu eram membru de partid pentru a fi angajat de ziarul „Ceahlăul“. Nu am fost primit în P.C.R. Păstrez încă filele caracterizării redactate de Ion Babătă, dar partidul m-a recuzat. Puteam poza în dizident, dar nu a fost cazul. Eu am umblat „dezlegat“, liber, în amândouă regimurile politice. Sub Ceaușescu, securiștii mă credeau omul de casă, în serviciul partidului, iar partidul credea că sunt de la ceilalți. Așa m-am strecurat, așa am avut șansa ieșirii din țară. Am revenit. Țin minte, când m-am întors din Praga, a venit un ofițer care, cu un aer nedumerit, m-a întrebat de ce m-am întors. M-a ispitit, recunosc, să plec în Vest, dar mi-ar fi rămas părinții aici, singuri. Mi-am sprijinit frații să plece, știam de la ei că nu e Raiul nici acolo. Aici eram liberi în felul nostru, mă refer la artiști.
Am trăit printre oameni tare frumoși. Spun frumoși în toate sensurile, frumoși pentru obiectivul foto, cum este frumoasă mereu tinerețea, și frumoși prin felul nostru de a fi unii cu alții. Bucuria culturii ne făcea pe noi mai liberi decât sunteți voi astăzi. După 1989, mi-am luat viața în mâini. După Imago S.R.L., am făcut Fundația C.M. IMAGO. Am avut o viață frumoasă și, har Domnului, fundația are niște reușite de care sunt mândru. Acum îmi este mai greu…
– Vorbești cu drag despre viața la ziar și tipografie. De aici se trage proiectul „Iubesc Hârtia“?
– Și de aici. Proiectul își are într-adevăr acolo, în tipografie, originea. S-a întâmplat apoi să o regăsesc pe Anica Luncanu, un condei bun, și ne-am apucat de treabă efectiv. Anica scrie bine, deși se risipește, scrie rar și are „caprițuri“. Ni s-au alăturat mulți oameni, ca și tine, de altfel, vor mai veni. Finalul… sper să fie spectaculos. Intenționăm, prin Fundație și prin propria editură, să scoatem două albume care să conțină articolele apărute. Vom face asta măcar pentru iubirea față de presa care, iată, dispare înghițită de online. E foarte trist. Sunt țări și guverne care subvenționează presa scrisă, și da, este un act de responsabilitate pentru istorie. Ziarul pe hârtie este un fapt cultural zilnic pentru o societate sănătoasă la cap. Mie personal îmi pare tare rău că redacțiile nu mai pot să reziste. Odată cu moartea hârtiei, se pierde calitatea actului de presă și este evident, nu are rost să argumentez acest lucru. Apoi, Hârtia înseamnă carte, scriitură, memorie, înseamnă multe. O iubim, nimic mai firesc…
– Ai avut colaborări multe în țară. Ce ne poți spune?
– Pot spune că lucrurile frumoase, lucrurile esențiale, se fac doar cu oameni speciali, dedicați. Colaborez încă îndeaproape cu fundația „Niște Țărani“, fondată de Dinu Săraru, în care este membru deplin Sorin Mihăilescu, bunul meu prieten. Ținem aproape, chiar acum se lucrează la un album aparte despre istoria motoarelor, motocicletelor în România și pentru care avem o colaborare. Eligibilă a fost Fundația C.M. IMAGO. Subiectul este spectaculos. Dacă ar fi să amintesc lucrurile și evenimentele la care am colaborat, ar trebui să confisc două pagini de revistă și nu este cazul. Colaborez cu drag cu oameni din Ministerul Culturii, cu reprezentanți ai I.C.R. Aș avea nevoie, chiar da, de niște pricepuți în ale fondurilor europene, care să identifice o sursă financiară pentru a pune pe picioare un spațiu pe care l-am dat fundației și unde am putea desfășura exclusiv activități culturale de o anume ținută și prestanță, cum ar fi expoziții, conferințe tematice, lansare de carte… Asta îmi doresc pentru Fundație.
– Ce dorește Cornel Miftode și care este mesajul său pentru generația tânără în fotografie?
– Cornel Miftode și-ar dori să poată învăța vreo doi băieți pasionați de arta fotografică. Cornel Miftode îi așteaptă pe câțiva să lucreze împreună fotografie clasică, pe film. Să-i instruiască în meșteșug înainte de a dori să pretindă că stăpânesc aparatele acestea ultra-performante. Tehnica nouă îți dă senzația ca poți face totul, dar este o eschivă. Nu este așa, nici pe departe. Aparate noi văd destul de des în mâini nepricepute, dar fotografie artistică nu văd. Pentru asta vreau entuziasmul a doi-trei băieți ca să aranjăm un spațiu – acesta există – și vreau să le văd devotamentul și dedicația personală. Este necesar sacrificiul, fără asta nu se poate. Sunt în asentimentul lui Emanuel Nadler, care spune că la origine arta a fost meșteșug și el urmează pe Platon când susține asta. Și da, trebuie să stăpânești lumina cu un aparat care să îți antreneze ochiul și mâna, apoi să știi legile compoziției și toată tehnica. Este necesară munca de jos. Ca să faci artă, trebuie să i te supui. Arta este nemiloasă, te revendică, te devorează. Voi găsi niște tineri dispuși? Nu știu, dar sper.
– Ce se va întâmpla cu arhiva ta fotografică?
– Ei, am crezut căstăm de vorbă ca niște prieteni și acum simt în această întrebare reproșul aproape nemascat. Dacă Dumnezeu mă va ține destul pe lume, voi încerca eu însumi să o administrez, în sensul de a o aranja pe tematici sau perioade și o voi lăsa pe mâini bune. Dacă aș găsi câțiva învățăcei, aș lăsa-o și pe mâini pricepute. Mulți îmi cer să ies pe simeză. Îi cred nebuni, pentru că ei nu știu ce câmp mare aș avea de arat, câte filme și ce arhivă s-a strâns. Iar, dacă ar fi vorba de fotografie, de artă, atunci… nu știu ce să zic… Cu mine însumi nu sunt doar critic, sunt pur și simplu acid sulfuric. Poate, într-o zi…
– Îți dorim din suflet să îți împlinești dorințele! Sănătate!
Interviu realizat în complicitate de:
Anica LUNCANU și Valentin ANDREI
Foto: Cornel MIFTODE și Sorin MIHĂILESCU
