Unul dintre cei mai îndrăgiți interpreți de muzică populară poposește la „Cafeneaua Culturală“. Tânăr, talentat, respectuos și cu dragoste pentru copii, „Grigoraș din Bucovina“ face dezvăluiri de suflet despre viată, carieră și tot ce-i umple inima.
Născut la Cernăuți, în Ucraina, la 23 iunie 1987, Grigore Gherman a absolvit Universitatea Națională de Muzică București, Secția Compoziție Muzică Ușoară, și Facultatea de Litere, Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității „Yurii Fedkovici“ din Cernăuți. Cântă de la 12 ani, urmându-și chemarea cu ambiție, trudă și credință în Bunul Dumnezeu.
Cum era copilul Grigore? Care sunt cele mai pregnante amintiri din copilărie?
Grigore Gherman: Dintotdeauna am fost obișnuit, respectuos, deși uneori năzdrăvan. Dintotdeauna am iubit muzica și natura. Mergeam în livada bunicilor și cântam sau mă bucuram de liniștea amurgului. Probabil de acolo pornește cântecul meu.
Prima scenă pe care am cântat a fost prispa casei unor rude, iar primul meu public a fost reprezentat de femeile de la țară care prășeau ceapă, la Colhoz. Primul microfon a fost o sticluță de parfum la care cântam pe rând ba eu, ba Daniela, o vecină mai mare cu vreo 7 ani.
O amintire interesantă? La numai 12 ani am ajuns în București să cânt cu un grup de copii de la Cernăuți, pe scena Teatrului Național, în cadrul emisiunii Tezaur Folcloric. Asta se întâmpla după ce participasem la un concurs de muzică populară. Părinții mei lucrau pe atunci, iar eu trebuia să ajung la repetiții, din localitatea Pasat până la Cernăuți. Doar cei care veneau la repetiție aveau posibilitatea de a merge la București. Am ales să merg de unul singur printr-o pădure – Codrii Cosminului, vreo 3 km, ca să ajung în satul vecin și de acolo să iau autobuzul. Iarna, la ora 5 dimineața, încă e întuneric. Aveam pădurea în față, un drum troienit și o frică de fiarele pădurii de mi se auzea inima bătând ca un ceas. Dar am pornit la drum cântând. Când auzeam un vântuleț mai tăios cântam mai tare. Ningea și viscolea. Fulgii mari și grei îmi atingeau fața, făcându-mă să o ascund sub glugă. Purtam o geacă verde, lungă până la genunchi, cam mare pentru mine pentru că era geaca fratelui meu. La un moment dat am văzut un chip în ninsoare. Genunchii au început să-mi tremure, ca și vocea, însă cântam și mai tare, să sperii chipul de la distanță gândind că este „cel mic“, după poveștile oamenilor din sat. Pășeam ca pe ace. Când m-am apropiat de acel chip misterios, am observat că era un vecin. Acesta m-a întrebat de ce cânt așa tare, iar eu i-am răspuns: „Îmi încălzesc glasul“. De fapt, acea încălzire a glasului a fost modul meu de a învinge frica. Astfel, am ajuns să cânt la „Tezaur“, la Cotroceni, la Casa Poporului, dar și pentru președintele Ion Iliescu. Și da, aveam 12 ani.
Când ai deslușit tainele folclorului și de unde crezi că ai moștenit talentul muzical?
Grigore Gherman: Știu că muzica țâșnește din inimă, iar dacă se moștenește, atunci cu siguranță, pot spune că o moștenesc de la bunici și de la mama. Ambii bunici au cântat la vioară și deseori la evenimentele satului. În familia mamei, Avrumuțoiae, cântau mai mulți frați. Mama are o voce frumoasă, nu a cântat pe scene mari, dar cânta în copilărie la școală. După ani buni, a mers la o întâlnire cu foști colegi de clasă, la Cernăuți. Se numește „Întâlnirea absolvenților“, iar mama nu a vrut să spună altceva, decât că „băiatul meu cântă pentru mine“. De la bunica mea, pe linia mamei, am reușit să preiau câteva melodii. Pe una am și înregistrat-o. se numește „Prin gară, prin Cernăuți“.
Deci există un fir care ne leagă din punct de vedere muzical.
Cum consideri că a fost parcursul tău profesional? Care crezi că a fost partea cea mai dificilă în a deveni un artist cunoscut, apreciat și iubit?
Grigore Gherman: Nici un drum în viață nu este drept, nici măcar cel al carierei. Musai să apară câte un spin sau câte un obstacol, făcându-ne să abandonăm sau să luptăm mai departe pentru visele noastre. Nu a fost nici dificil, nici greu până acum. Asta datorită oamenilor și eforturilor pe care le-am făcut. Cred că Sus, cineva mă iubește și de aceea greul a fost ușor, iar eu am ajuns să cânt pe cele mai mari scene din România, cu toate orchestrele celebre din România și de peste Prut, să apar în toate emisiunile mari din țară și să cânt în duete cu cele mai frumoase voci ale României: Maria Dragomiroiu, Monica Anghel, Horia Brenciu, Oana Sârbu, Mioara Velicu. Am prezentat spectacol la Sala Palatului, am prezentat emisiuni televizate, am cântece pe care le cântă copiii în concursuri și formațiile la evenimentele private. Ce poate fi mai frumos? Atunci când a fost greu, am căutat să sesizez partea bună a lucrurilor. Ce este important pentru mine? Faptul că nu am făcut vreun compromis și nu sunt dator nimănui cu nimic. De fapt, până acum, totul a fost ca un vis, nu visat, ci văzut cu ochii deschiși.
Puțini știu, dar Grigore scrie și poezie. Ce anume te inspiră și ce reprezintă poezia pentru tine?
Grigore Gherman: Arta în general aduce liniște și limpezește mintea omului. Am început să scriu pe când eram elev, pe la 12 ani („Viața-mi pare o săgeată/ Care zboară-n infinit/ Și care nicicând nu iartă/ Timpul fără rost trăit“), probabil sufeream din anumite motive, nu-mi amintesc. Cert este faptul că poezia mi-a făcut bine. M-a luminat și datorită rimelor am descoperit răbdarea și lumea în elemente prozodice ale cântecelor folclorice.
Prin 2009 Consulatul României la Cernăuți mi-a sponsorizat un volum de versuri: „Epoca nedescifrată“. Acesta cuprindea poezii din primii ani de studenție de la Cernăuți din cadrul Facultății de Filologie Română și Clasică, unde am avut cei mai buni profesori. Dar până la momentul publicării, am tot publicat cicluri de versuri în reviste din România („România Literară“, „Vatra veche“, „Clipa“, „BiblioPolis“, „Glasul Bucovinei“).
Îmi amintesc cu drag și două premii: Premiul „Octavian Goga pentru poezie“, 2008, Bistrița, și Premiul „Septentrion literar pentru poezie“, 2009, Cernăuți, Ucraina.
Ești unul dintre artiștii care își face timp și pentru „catedră“, împărtășind din cunoștințele tale și copiilor care doresc să urmeze calea cântului popular. Ce înseamnă pentru tine experiența de profesor de canto popular?
Grigore Gherman: Sunt mulți copii care iubesc muzica populară și cântecul curat. De aceea, am ales să predau canto și pian. Împreună cu ei am învățat multe lucruri și de la ei am învățat multe lucruri. Am elevi cu premii internaționale, elevi care au piese proprii, elevi care după câțiva ani de canto cântă în formații, eleve care au intrat anul trecut la Liceul „Dinu Lipatti“ pe locul 1 și pe locul 3.
Care consideri că este cea mai mare realizare profesională a ta?
Grigore Gherman: Greu de spus, pentru că am realizat lucruri frumoase, unele parcă prea frumoase. Sincer vorbind, la unele nici nu îndrăzneam să visez, dar au avut loc. Cu siguranță una dintre cele mai frumoase realizări este una de doar două minute. Știți care e? Cântecul „Grigoraș din Bucovina“, care mi-a pus o etichetă și m-a făcut deosebit. Apoi, „Bucovină, raiul meu“. Țin mult la cântecele mele pentru că am pus în ele o parte din inima mea, din dorul meu, din emoția mea.
Muncești mult și ești într-o continuă alergătură. În ce investește un artist?
Grigore Gherman: Pe de o parte, în cântece, în videoclipuri, în materiale discografice, în emisiuni, în costume. Acesta este adevărul. Nu e vorba doar de cântec și voie bună. Mai e o muncă imensă în spatele cântecelor și filmărilor. Dar este o muncă frumoasă și atunci când ajunge la inima oamenilor, asta este bucuria cea mai mare.
Pe de altă parte, în suflet.
Pentru că una dintre pasiunile tale este călătoritul, aș vrea să ne dezvălui țara care te-a impresionat cel mai mult din tot ce ai vizitat până acum și să ne explici și de ce.
Grigore Gherman: Până la momentul de față am vizitat 33 de țări, din Africa până în Asia, plus aproape toate țările importante din Europa. Adevărat este că fiecare țară are ceva frumos și fiecare colț al lumii are ceva deosebit. Am vizitat câteva țări din Africa și am rămas surprins cum oamenii de acolo trăiesc și de unde au atâta curaj de a merge mai departe în condiții foarte simple. Am vizitat Indonezia, Thailanda, Sri Lanka și am rămas surprins de frumusețea locurilor și de liniștea sufletească a oamenilor. Ei zâmbeau oricui și se mulțumeau cu puținul pe care îl aveau. Și cu acel puțin erau fericiți. Pe chipul fiecărui om putem citi o poveste, un destin, iar lumea e mare și oamenii sunt interesanți.
Cât de mult te-a provocat experiența „Te cunosc de undeva“? Ai trecut de la muzică populară la toate genurile muzicale, apoi ai trecut la roluri de travesti. Au fost emoții mari?
Grigore Gherman: Nu știam cu ce se mănâncă până nu au început repetițiile și prima emisiune. A fost greu. Filmările țineau de dimineața până seara. Veneam de la evenimente din Suceava sau Botoșani și după două ore de somn cântam într-o limbă străină și făceam dansul ploii. Însă cel mai greu a fost să rămân „eu“, copilul care iubește natura, muzica bună și bunul simț.
A fost cea mai inedită experiență artistică, cea mai frumoasă. Am învățat sute de lucruri. A fost emisiunea care m-a mulțumit sufletește pentru că am câștigat două ediții și am ajutat două familii cu câte 1.000 de euro. A fost emisiunea care m-a făcut cunoscut unui public educat. Am avut roluri grele, dar totul a fost minunat!
Cum arată planul tău pentru 2023?
Grigore Gherman: Lucrurile mici ne fac fericiți! Îmi doresc să călătoresc și să ajung peste ocean. Vreau să scot pe piața muzicală câteva melodii noi. Am proiecte interesante cu elevii mei, poate mai importante decât „Colinda Crăciunului“. Am spectacole importante la care voi participa, unul chiar la Sala Palatului. Și mai am un proiect important, dar îl țin în secret! Anul acesta fac 10 ani de cântec, 10 ani de la primul premiu semnificativ obținut la concursul „Mamaia“. Apoi, mai las lucrurile să vină singure sau canalizate de Cineva de Sus, care mă iubește.
Și pentru că februarie este luna iubirii, te-aș întreba: Grigore Gherman iubește? Cum ai defini tu iubirea?
Grigore Gherman: Dacă nu m-am afișat până acum la vreun post televizat cu o relație de poveste sau cu o iubită ca din filme, asta nu înseamnă că nu iubesc. Sunt lucruri despre care prefer să nu vorbesc. De ce? Pentru că nu vreau să le împart cu toată lumea, vreau să le am doar pentru mine. Aici vorbesc despre familie, casa mea și despre dragoste.
Însă referitor la iubire cum să nu dau o definiție?
Viața în lipsa iubirii este ca un trandafir ofilit, ca un apus ploios.
Cred cu certitudine că iubirea este un dar de la Dumnezeu, ca și viața. În fiecare zi trebuie să iubim și în fiecare zi trebuie să ne bucuram de viață. Asta am învățat din călătoriile mele. Am văzut oameni desculți, dar fericiți. Oameni săraci, dar bogați sufletește, știau să se bucure de o rază de soare sau de un val al Oceanului Indian. Mâncau puțin, dar iubeau sincer.
Cântecul, sinceritatea și dragostea ne fac viața mai frumoasă!
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
