Interviu cu actrița VIRGINIA ROGIN

Teatrul Tineretului era un loc de vis pentru orice tânăr actor al acelor vremuri

Virginia Rogin s-a născut în ziua de 19 noiembrie 1951, la Buhalnița, Neamț. Este actriță, absolventă a I.A.T.C. București (1977). A fost repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, instituție condusă, în acea vreme, de Emil Mandric.

La Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț a fost distribuită în mai multe spectacole: „Vara trecută la Ciulimsk”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Trei surori”, „O noapte furtunoasă”, „Cei trei muschetari”, „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”, „Îmblânzirea scorpiei” și a lucrat cu regizori precum Alexandru Tocilescu, Eduard Covali, Emil Mandric, Alexandru Dabija, Iulian Vișa.

Când s-a decis să se înscrie la Facultatea de Teatru, a beneficiat de susținerea părinților, care au fost, însă, surprinși de alegerea fetei lor. „Când am intrat prima dată, erau șase locuri pe țară! Nu știu de ce, dar în perioada aia, toate fiicele de la cei care lucrau în Comitetul Central, toate voiau să se facă actrițe. Era o nebunie. Eu eram fiica nimănui, venită din fundul Moldovei… și am picat prima sub linie…”, își amintește Virgina Rogin.

Chiar dacă nu a intrat la facultate, a reușit să joace la un teatru, tocmai în capătul celălalt al țării, la Oradea.

„A venit directorul teatrului din Oradea și m-a întrebat dacă vreau să lucrez. Și m-am dus. Nu împlinisem 19 ani. Am dat un examen, m-au acceptat. Mi-au dat o cabină din teatru în care să locuiesc, unde erau zidurile sparte pentru că se renova și era un frig groaznic”, mai spune actrița cu origini în județul Neamț.

Apoi a urmat cursurile Facultății de Teatru, Secția Actorie, din cadrul Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa profesorului Dem Rădulescu.

Valoarea artistică pe care a dovedit-o pe scândura pietreană a făcut ca Virginia Rogin să fie „ademenită” de instituții teatrale din București. Astfel, în anul 1981, s-a transferat la Teatrul „Ion Vasilescu”, iar ulterior (1987), la Teatrul „Giulești”, astăzi „Odeon”. În Capitală, a creat o serie de „măști” în spectacole precum: „Gaițele”, „Genocid sau ficatul meu e fără rost”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”, „joi.megaJoy”, „Family Affairs”.

Actriță completă, Virginia Rogin a făcut și film, fiind distribuită de regizori precum Virgil Calotescu, Sergiu Nicolaescu, Dinu Cocea, Ion Cărămăzan, în filmele „Rețeaua S”, „Ultima Noapte a singurătății”, „Lișca” , „Ecaterina Teodoroiu”, „Accident”, „François Villon”, „Buletin de București”.

În ceea ce urmează, vă propunem să o cunoaștem mai îndeaproape pe Virginia Rogin, printr-un dialog consemnat în decembrie 2023.

Fata de la poale de Ceahlău

– Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la dumneavoastră. Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini, despre locul și oamenii care v-au pregătit pentru ceea ce a urmat.

– De la început pot sune că sunt foarte mândră de două lucruri din viața mea: locul de unde mă trag și zodia în care m-am născut. Sunt, ca zodie, scorpion (zodie foarte puternică și puțin influențată de alte zodii), și de loc din Buhalnița, comuna Hangu, de la poalele Ceahlăului. Sunt cele două caracteristici de bază ale mele, care m-au ajutat foarte mult în viață. Sunt mândră să afirm, de câte ori am ocazia, că sunt munteancă, iar Ceahlăul străjuiește locul meu natal.

Copilăria mea s-a desfășurat, până pe la șase ani, până să se termine barajul de la Bicaz, la poale de munte. Apoi, și fiindcă tata era militar de carieră, ne-am mutat la Bacău. Acolo am făcut primii ani de școală și liceul. A fost vremea în care, fiindcă mama era foarte bolnavă și a tot stat prin spitale, am avut grijă de fratele meu mai mic, pentru care aproape că devenisem o a doua mamă. Am avut multe greutăți de înfruntat încă de mică. Mergeam la școală câte cinci-șase kilometri (dus și întors), cu fratele meu lângă mine (pe care, pentru că el era mic, avea vreo trei ani, îl țineam cu mine în bancă).

Vacanțele le petreceam la bunici. Cele de vară, la bunica maternă de la Buhalnița, cele de iarnă și primăvară, când era mai rece, la bunica de la Almaș. Pe Valea Muntelui eram ocrotită, vara, și de unchii mei, care rămăseseră cu mama lor. Bunica de aici era o femeie extrem de bărbătoasă, iar în tinerețe fusese cochetă, se trăgea dintr-o familie înstărită de la Secu, familie de notari și avocați. Fiindcă s-a măritat din dragoste, cu alesul inimii care nu era de aceeași condiție socială, familia a cam îndepărtat-o și, după ce a rămas văduvă, a trebuit să aibă singură grijă de copii și gospodărie. La bunica era un mic tranzistor pe baterii (nu era încă energie electrică în sat) și ascultam împreună cu ea teatru radiofonic. Aceste spectacole îi plăceau și ei foarte mult. Ce să zic? Verile erau minunate, deși viața pe atunci era dură – erau anii cincizeci – eram liberă, umblam desculță pe dealuri. Așa s-a făcut că între mine și aceste locuri de la Buhalnița s-a creat o legătură foarte puternică, legătură care durează și astăzi. În fiecare an revin și îmi reîncarc bateriile. E locul în care doresc să rămân și când nu voi mai fi.

Bunica paternă a fost strămutată la Almaș. Aici, în vacanțe, petreceam timpul în compania verilor mei, cu toții băieți. Eu, fiind singura fată, eram răsfățată de ei, eram ca o prințesă. Aceste vacanțe m-au făcut să fiu o fire mai băiețoasă.

Am avut o copilărie frumoasă, ca orice copilărie, dacă ești sănătos și nu trebuie să mergi prin spitale. Au fost locurile în care s-a clădit caracterul meu, tăria și rezistența de acolo mi se trag.

Primii pași înspre cariera artistică și încercările pentru admitere

–  Ce a urmat?

– Simțind că am ceva talent, în adolescență m-am înscris, la Bacău, la cursurile Școlii Populare de Artă. Acolo am avut șansa să dau peste un actor al teatrului din Bacău, care mi-a fost câțiva ani profesor, Ion Ghelu se numea. Am luat un premiu de recitare la un festival al liceenilor, undeva pe la Slănic Moldova. Țin minte că mama îmi pregătise o rochiță nouă și frumoasă, care a fost distrusă într-un incendiu care a cuprins autobuzul cu care mergeam. Nu au fost victime, doar pagube materiale.

Domnul Ghelu m-a pregătit, mi-a făcut un repertoriu pentru concursul de admitere. El i-a convins pe ai mei că merit să merg pe drumul actoriei. Mama și tata, deși nu o duceau prea bine cu banii, m-au susținut mereu. La primul examen al meu pentru a intra la Actorie am picat. Prima sub linie. Erau șase locuri pentru toată țara, Bucureștiul având singura facultate de actorie din acea vreme. Eu am fost a șaptea. Eșecul l-am trecut ușor, fiindcă nu l-am considerat chiar eșec. A șaptea aspirantă la teatru pe țară nu era rău, mai ales că am avut contracandidate fiice de activiști de partid și chiar de actori. Conta pentru mine că fusesem luată în seamă.

După concurs, m-am angajat ca bibliotecară la o școală de la sat. Dar, ulterior, am fost sunată de directorul de teatru de la Oradea, care auzise de mine și m-a invitat să fac parte, după ce am dat și acolo un examen, din colectivul instituției ca actriță corp-ansamblu. A fost un an care m-a ajutat. Am jucat și am căpătat experiență. Trupa era destul de bună.

A trecut anul. Între timp, domnul Ghelu m-a recomandat lui Octavian Cotescu, fostul său coleg de facultate. Acesta, după ce m-a văzut, m-a încurajat și am dat și a doua oară examen de admitere la București. Iar am picat și tot prima sub linie. A fost momentul unei mari dezamăgiri și descurajări. Postul de la Oradea nu mai era, fiindcă fusese ocupat de o absolventă, Ruxandra Sireteanu. Șansa a fost iar de partea mea. Am fost chemată să fac parte din colectivul de la Satu Mare. Acolo am lucrat cu Tocilescu. Era o trupă bună, cu Anca Pandrea, Ion Haiduc, Petre Moraru, Coca Bloos. Coca, nici ea nu era actriță cu studii. Era ziaristă și, fiind pasionată și talentată, fusese chemată de la Cluj. Am fost distribuită într-o piesă a lui Toca (Alexandru Tocilescu, n.r.), care era student la regie, în ultimul an. Cu acel spectacol am venit la București (la Teatrul de comedie), spre vară, când el trebuia să susțină în fața comisiei, examenul de licență, examenul de stat, cum se chema atunci. Așa s-a făcut că am fost văzută din nou de actorii mai vechi și de profesorii de la București. M-am dus să dau iar admitere. A treia oară a fost cu noroc. Am intrat ultima pe listă, dar asta nu mai conta.

„Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor, toată lumea era înnebunită să ajungă aici”

 – Cum au fost anii de la T. T.?

Deși până să vin la Teatrul Tineretului nu am stat în Piatra-Neamț nici o zi, acest oraș a rămas pe viață în sufletul meu.

La finalul anilor de studii, prin repartiție, am ajuns la Piatra-Neamț, pentru că am fost șefă de promoție și aveam posibilitatea să aleg. Doar că la Teatrul Tineretului nu se putea intra, nu aveau locuri disponibile. Directorul teatrului de la Cluj, care mă văzuse de-a lungul timpului, mă aprecia și mi-a propus să merg acolo. Am zis da. Numai că în ultima secundă, Piatra a scos două locuri: fată și băiat. Acest fapt îmi schimba perspectiva. Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor. Toată lumea era înnebunită să ajungă aici. Era singurul teatru din țară care mergea în străinătate, lucrau regizori importanți la Piatra, era o trupă tânără și talentată. Ce mai, T.T. -ul era pe niște culmi înalte atunci!

Cei care plecau spre București erau Rozina Cambos, fosta mea colegă de bancă din anii de liceu, și Horațiu Mălăele. Pe locurile eliberate de ei am venit eu și Eugen Cristian Motriuc. Aici i-am găsit pe Carmen Petrescu, Chiribuță, Uritescu, Muscă, Nicoară, Dan Borcia, Raluca Zamfirescu, Gheorghe Dănilă, Mircea Bibac, Dragoș Pâslaru, Radu Voicescu, Eugen Apostol, Pușa Balaure, Cafrița, Ghenescu, Florin Măcelaru, Georgeta Cacevschi, Tatiana Ionesi.

Era o atmosferă minunată. Am fost primită foarte bine. Primul meu rol a fost într-un spectacol în care a trebuit să înlocuiesc o colegă care devenise indisponibilă. Debutul propriu-zis pe scena Teatrului Tineretului a fost cu „Nevestele vesele din Windsor” (de William Shakespeare, traducerea: Vlaicu Bîrna, regia: Alexandru Tocilescu, muzica: Nicu Alifantis, scenografia: François Pamfil, coregrafia: Doina Andronache – n.r.). A fost un debut fulminant. Îmi aduc cu drag aminte că toată ziua, ba chiar și noaptea, stăteam în teatru. Lucram, ne ajutam unii pe alții. Nimeni nu se ducea acasă, deși printre noi mai erau și familiști. Era o nebunie, nu m-am simțit o clipă că sunt în provincie. Era ca o prelungirea a „Casandrei” (Studioul „Casandra” era locul spectacolelor bucureștene ale studenților – n.r.). Toată lumea bună venea la Piatra în acea vreme.

Pe lângă Tocilescu, aici am jucat sub regizori importanți, precum Edi Covali, Iulian Vișa, Emil Mandric, Nicolae Scarlat, Sandu Dabija (în „O noapte furtunoasă”). Iar spectacolele în care am jucat au fost apreciate ca fiind dintre cele mai bune. Alături de „Neveste…”, au mai fost „Îmblânzirea scorpiei”, „Trei surori”.

Cei patru ani de studenție și perioada de alți patru ani petrecută la Piatra a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele de până acum.

„Când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată”

Cu „Nevestele…” am o întâmplare care m-a marcat. Se spune că, în viață, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată.

Am jucat la „Bulandra”, unde a mai rămas o sală pe-afară, așa de multă lume voia să vină să vadă spectacolul. A fost, cum se spune, rupere de uși. A fost în sală și Ciulei. Pe de altă parte, după două zile de la acest eveniment al nostru, Uritescu avea de susținut concurs de angajare la „Bulandra” și m-a rugat pe mine să urc cu el pe scenă și să îi dau replica din câteva secvențe din piesa lui Shakespeare. Fiindcă prilejul turneului T.T. -ului în Capitală era speculat de mai mulți colegi – urmau să dea un concurs de intrare la un teatru din București și Chiribuță și alții – directorul Mandric m-a avertizat: „Urci pe scenă alături de Uritescu, dar doar el susține concurs, nu și tu; tu rămâi la Piatra, unde am nevoie de tine să faci Mașa, din «Trei surori», va veni și Vișa cu un proiect important.” Mi-a fluturat pe sub nas un viitor strălucit care mă aștepta în continuare la Piatra.

În timpul concursului lui Uritescu, cu mine pe scenă, sunt întrebată de Ciulei dacă nu dau și eu concurs. Eu, de colo, că nu mă lasă, că sunt în plină stagiune. «Aranjăm noi asta», a zis Ciulei. Eu o țineam pe-a mea. Ei bine, corectitudinea mea m-a costat alți câțiva ani, ca și la admitere. Cu greu am putut ajunge apoi în București, nu se mai scoteau posturi acolo, aveam nevoie și de buletin de Capitală. Am pierdut câțiva ani.

De aceea spun eu, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată. A fost o lecție dură pe care mi-am însușit-o”.

„Premiile sunt doar pentru o recunoaștere pe moment”

– De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult sau de puțin au contat acestea pentru dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?

 – Nu. Desigur, pe moment m-au bucurat. Dar apoi, nu m-au ajutat. Cel puțin în România, premiile nu înseamnă nimic, decât o recunoaștere pe moment. Un premiu trecut în CV nu îți aduce regizorii pe cap, că vezi Doamne ce premiu ai luat tu. Lucru valabil și în trecut, valabil și astăzi. Din păcate.

– Ce părere aveți despre critica teatrală. V-a afectat vreodată, în cariera artistică, vreo cronică / părerea vreunui cronicar?

Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său.

– Sunteți cunoscută și ca actriță de film. Cum ați făcut trecerea, încă de dinainte de ’89, ce v-a determinat să treceți „pârleazul”? Cum e pentru actrița Virginia Rogin comparația teatru/film, spre care înclinați balanța?

– Primul film l-am făcut în studenție. Chiar m-a și mirat că mi-a dat voie „Bibanul” (Dem Rădulescu, profesorul de atunci al Virginiei Rogin, n.r.). Filmul, în care am făcut rol principal, se chema „Ultima noapte a singurătății”, cu Costel Constantin ca partener (1976, regizor: Virgil Calotescu, în distribuție mai apăreau, printre alții: Stela Popescu, Mircea Albulescu, Iurie Darie – n.r.). Eram, în acea vreme, studentă la clasa lui Dem Rădulescu, cu Constantin Dinulescu asistent în primul an, apoi cu Adriana Piteșteanu asistentă în ceilalți trei ani. Era prima clasă pe care o avea ca profesor principal.

Ce îmi este mai aproape de suflet – teatrul sau filmul? Eu le iubesc pe ambele. Teatrul are partea de boierie, de lux. În film, în schimb, ești mercenar. Totul e pe moment, rămâne pe peliculă. Teatrul e o chestie vie, unde etapa cea mai dragă mie sunt repetițiile. Atunci se clădește personajul, îl descoperi, pui cărămidă peste cărămidă, până scoți personajul. Îmi place la nebunie această etapă a lucrului de actor. Eu sunt o fire foarte serioasă și riguroasă. Bine, am și o intuiție a personajului foarte bună, fapt care mă ajută. Cam cum era Dinică. Acesta nu stătea prea mult să studieze, să gândească personajul. El mergea la țintă, prin intuiție. Îi ieșea rolul din prima.

La film nu întâlnești partea aceasta, a repetițiilor. Are alt farmec filmul. Aici e și alt stil de interpretare. Nu orice actor de teatru poate face film și invers. Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său. Amândouă sunt dragi sufletului meu.

Privire către tinerele generații

– Activați în continuare, în teatru și în film, alături de mulți tineri talentați care au pornit pe calea acestei frumoase arte. Vă regăsiți în aceștia?

– Nu prea. E o generație cu totul altfel față de ceea ce am trăit eu la acea vârstă. Eu am și predat vreo șase ani la facultate, la UNATC, la fosta clasă a Olgăi Tudorache; eram cu Adrian Pintea. Și am găsit că studenții nu erau atât de serioși, atât de pasionați pe cât mă așteptam. Nici respectul față de profesor, de meserie nu e același. O spun cu regret. Eu iubesc enorm tinerii, îmi place și îmi face bine să stau printre ei, și la teatru și când lucrez pentru filmările la diversele seriale caut să iau din energia lor. Astfel că îi văd cum gândesc, cum reacționează. Nu-i învinuiesc, doar constat. Evident că și printre ei sunt actori foarte talentați, care nu sunt puși în valoare. Mă gândesc de multe ori că dacă nu ar fi serialele românești de pe posturile comerciale, televiziunea nu ar vedea actori români. Singura punte între noi și publicul din provincie sunt aceste seriale. Teatrele din București nu mai merg prin țară, cum se întâmpla când eram eu la Bacău. Fiind copilă, mergeam la teatru și îi vedeam pe cei mai mari actori ai țării. Noi, pe când eram la T.T., făceam turnee de câte o lună de zile numai în zona Ardealului, treceam prin toate localitățile mai mari sau mai mici. Jucam și de câte două ori pe zi. Acum, cu excepția festivalurilor, teatrele din Capitală nu mai văd provincia. Din cauza lipsurilor financiare și din alte cauze…

– Un cuvânt, la final, pentru acești tineri, care vor merge sau care deja merg, pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.

– Dragii mei, să fiți foarte serioși dacă faceți această frumoasă muncă. Să munciți mult. Să nu renunțați la pasiunea voastră, dacă este puternică și reală. Și să nu deznădăjduiți. Să mergeți până la capăt. Nimic nu se obține ușor, cu atât mai mult în această meserie.

– Vă mulțumesc!

Interviu realizat de
Valentin ANDREI