Teatrul unea în fața oamenilor pâinea și sarea cunoașterii!
Actor de excepție, poet desăvârșit, pasionat de gastronomie, apicultură și vin, Dorel Vișan este o personalitate complexă și fascinantă. Retras la țară, acum în vârstă de 83 de ani, actorul trăiește în armonie și echilibru, bucurând-se de tot ce înseamnă viață, autenticitate și credință pură în Divinitate. Adevărat reper cultural, Dorel Vișan este un om-poveste, pe care vă invităm să-l descifrați citind următorul interviu.
Aţi copilărit în Tăuşeni, judeţul Cluj. Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie?
Toată copilăria mea este o amintire frumoasă, pentru că era un mediu plin de bun simț și de credință. Nu pot să aleg o întâmplare! E o amintire frumoasă tot ce era legat de acea vreme, când satul se autoregla din punct de vedere etic și moral. Datorită credinței în Dumnezeu, oamenii aveau un sistem de înfrânare, care astăzi nu mai este. Oamenii erau legați de Dumnezeu, cum zic eu, Dumnezeu făcea parte din familie atunci. Aceasta este amintirea unei lumi superbe care a plecat, și cum spune Eminescu, ,,nu va mai veni înapoi“. Am stat în sat până la 11 ani, apoi veneam în vacanță. Am plecat la școală într-o altă comună, pentru că la noi școala a fost distrusă în timpul războiului… Țineau nemții caii în ea. Apoi am plecat la Cluj, la Școala de învățători.
De ce teatru? Cum și când ați descoperit dragostea pentru această artă?
Arta m-a descoperit pe mine, nu eu am descoperit-o pe ea. La noi în familie au fost preocupări culturale. Un frate de-al meu, de exemplu, făcea viori. Tata cânta la vioară, frații amândoi, și eu am cântat la vioară la Școala de învățători. Era o atracție spre preocupările sufletești. M-au văzut niște artiști de la Cluj – eu făcând teatru de amatori – și ei m-au sfătuit să mă duc să mă fac artist. Deci nu eu am ales acest lucru, ci el m-a ales pe mine.
O perioadă ați activat chiar ca profesor de educație fizică.
Da, am lucrat ca profesor de educație fizică, dar am predat și alte materii, pentru că atunci era nevoie de profesori. Școala din vremea aceea își pregătea cadre, erau cursuri pentru pregătirea oamenilor. Ceea ce acum, din păcate, nu se mai face.
Imediat după absolvire ați activat ca actor la Teatrului Național ,,Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca, unde ați lucrat până la pensionare. Din 1993 și până în 2000, ați fost chiar la cârma acestei instituții de cultură. Cum ați descrie acești ani pentru cariera dumneavoastră?
Primii ani au fost ani de formare, pentru că artistul nu se formează în Școala de Teatru. El acolo primește doar noțiunile elementare, primește direcția, dar teatrul greu se făcea în instituțiile de cultură, respectiv, teatru, operă, filarmonică. Acolo se făcea adevărata formare a artistului. Te uitai la artiștii mari cum joacă. Actoria nu este o meserie, este exersarea unei vocații, sau cum spuneau bătrânii ,,se fură“, așa cum furau ucenicii la cizmărie. Acum, nici nu prea mai ai de la cine învăța. Teatrul, în vremea aceea, din 1965 și până în 1975, și chiar 1980, a avut o perioadă extraordinară pentru cultura din România. Teatru era într-adevăr un dialog între oameni. Erau regizori foarte mari, care au lucrat la Cluj, și într-un fel formau și ei actorii. Teatru era atunci un lucru serios, care transmitea mesaje de bine, de frumos și de adevăr. Astă era teatrul! Unea în fața oamenilor pâinea și sarea cunoașterii. Acum nu se mai pune această pâine în fața spectatorilor, se pune o friptură arsă la grătar, care nu are decât miros, nu mai are conținut cultural. Foarte puțini regizori în zilele noastre mai știu să mai facă teatru, mai știu să formeze actori, mai știu să transmită mesaje de cultură, educative. Teatru este artă nemijlocită, nu poate fi jucat online. Trebuie să vezi actorul cum se mișcă, cum respiră, cum i se mișcă mușchii, cum râde, cum plânge, nu se poate online. Am o mare dezamăgire față de ceea ce se întâmplă în lume și în țară. Se întâmplă că nu se întâmplă nimic…
Teatru sau film – în preferințele dumneavoastră?
Eu am fost mai apropiat de film, pentru că era mai apropiat de ritmul meu de viață. Foarte repede învățam textul, foarte repede găseam calea spre personaj și aveam mai mare spontaneitate. Mai mare bucurie am avut din film. Am avut și din teatru, pentru că acolo m-am format. Noi nu avem actori de film, noi avem numai actori de teatru care au jucat și în filme. De aceea, uneori actorii aveau în filme o ușoară teatralitate. Filmul este o artă mai subtilă, este o artă a inspirației la fracțiune de secundă. Teatru se repetă luni de zile, dacă nu e bine, mai reluăm, însă în film se reia mai puțin. Dacă se reia, se pierde spontaneitatea.
Ați jucat în zeci de piese de teatru și peste 60 de filme. Care au fost colaborările memorabile și care au fost rolurile care v-au rămas la suflet?
Toate rolurile mi-au rămas la suflet. Unele mi-au rămas pentru că am găsit mijloacele cele mai bune și mai potrivite pentru a recreea un destin, pentru că asta este credința mea: un actor adevărat nu face roluri, ci recreează destine. Text poate oricine învăța pe de rost și să-l spună, dar important este ceea ce creează actorul, care este partea lui de contribuție, partea lui de viață. Nu știu dacă se mai învață asta în școlile de artă. Astea erau căile! Erau puțini studenți, erau 45 de actori într-un an, pe atunci nu erau 200 de actori în 4 ani, ori acum sunt 200 sute de studenți pe an. Nu mai au unde să-i plaseze. Înainte erau în jur de 40 de teatre și primeau artiști. La Piatra Neamț, Teatrul Tineretului a fost o adevărată pepinieră pentru București. Au fost foarte mulți actori mari care s-au format acolo. Mă gândesc la Florin Piersic, Valentin Uritescu, Mitică Popescu și mulți alții. Unii s-au pierdut, pentru că i-a mâncat Bucureștiul, dacă nu au avut puterea de a se manifesta în plenitudinea talentului lor.
Cum de nu ați avut tendința de a pleca spre București?
Când am vrut eu să mă duc, nu m-a luat nimeni, iar când au vrut ei să mă duc, nu m-a mai interesat. Eram deja format, aveam deja o platformă, aveam deja la bază filme ca „Iacob“, „Senatorul Melcilor“, „Creangă“, „Cel mai iubit dintre pământeni“, primele filme cu roluri principale. Când a fost Dinu Săraru director la Teatrul Național din București, a vrut să mă ia, dar i-am spus: ,,Nea Dinule, dacă nu m-ai luat când a trebuit, acum e târziu!“. Dinu Săraru a fost un mare director de teatru și un mare om de cultură, un formator de artiști. Puțini directori de teatru făceau lucrul acesta. Sigur că au mai fost directori mari, dar acum, de când se numesc manageri, au pierdut direcția. De aia se numeau directori, că dădeau o direcție sectorului în care lucrau.
Ați reușit să faceți performanță, chiar dacă nu ați fost la București.
Nu numai eu. Au fost și alții. Cum e Dionisie Vitcu de la Iași, un actor extraordinar, un actor tipic, păcat că nu a fost folosit suficient. El a fost folosit mai mult în teatru, în film mai puțin. Dionisie Vitcu, într-adevăr, forma destine. Și mulți alți actori din teatrele din țară erau ținuți precum caii de cursă lungă. Erau apreciați actorii cu titluri. Era frumoasă treaba aceea, chiar dacă era luată de la ruși. Noi am luat și lucruri bune de la ei. Se creea un fel de scară a valorilor într-un domeniu. Erau Domnul, Maestrul și Meșterul. Acum toți sunt maeștri. Atunci maeștri erau într-adevăr maeștri. Acum artiști nici nu mai știu pentru ce se mai luptă. Înainte se luptau pentru glorie. Artiștii consacrați aveau salariile atât de mari, încât puteau să meargă în fiecare an la Paris, în timpul concediului, să vadă spectacole. 24.000 de lei aveau salariul, înainte de comuniști. Ca să faceți o comparație, cred că atunci era 12.000 de lei o pereche de boi. Vă dați seama ce putere de cumpărare aveau atunci artiști. Artiștii s-au luptat pentru poziție bună, dar pentru asta trebuie să ai talent, muncă 99%, transpirație și nopți nedormite și noroc. Noroc să prinzi un regizor mare, care să știe să te îndrume! Arta era politică de stat. În credința mea, un om singur, oricât ar fi de mare, nu poate să schimbe omenirea, dacă nu are puterea de a creea colectivitate, de a creea unire între oameni. Pentru că lumea se poate schimba numai printr-o muncă colectivă, prin expresia solidarității. De exemplu, biserica este expresia solidarității creștine, expresia solidarității oamenilor este statul. Biserica cu statul trebuie să meargă în rând, pentru că biserica propune o viață morală prin credință, iar statul trebuie să propună o viață activă și să-l îngrădească pe om prin legi. Un singur bărbat a putut schimba lumea, dar EL a fost fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Asta făceau teatrul și arta, schimbau lumea prin sistemul de solidaritate în suflet, în inimă și în idealuri.
Pe lângă actorie, v-aţi afirmat şi ca poet. Cum și-a făcut poezia loc în viața dumneavoastră? Ce anume vă inspiră să scrieți?
Când m-am săturat de spus cuvintele altora, mi-am propus să spun propriile mele cuvinte. Am o preocupare poetică pentru scris. Am scris câteva cărticele de poezie, am scris o carte de Psalmi, care a fost apreciată în lume, la Festivalul Concurs Internațional, care pornește din Madrid și se termină la Vatican. Atunci când am participat, au fost 208 scriitori din toată lumea care au scris poezie religioasă. Se alegeau 12 inși, aceștia se binecuvântau la Roma, unde se făcea un laudatio. Eu am avut cinstea să fiu printre aceia 12 aleși, ca apostolii. În România se știe mai puțin despre aceste lucruri. Am scris și o cărticică de eseuri, îndemnat de Adrian Păunescu – trebuie să recunosc toată viața. Am fost în relații bune, de suflet, cu Adrian Păunescu. L-am apreciat ca pe un poet de geniu, ca pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Coșbuc, Goga și alți mari poeți. După credința mea, nivelul cultural al unui neam și calitatea neamului stau în puterea lui de a-și recunoaște oamenii mari, pe care îi dă providența, și de a-i cultiva. Eminescu spunea că ,,un neam care-și uită trecutul, își pierde identitatea.“ Noi suntem pe drumul pierderii identității. Noi suntem, totuși, un neam cu multă sensibilitate, un neam cu suflet, chiar și acum când răutatea e la modă și trăim o viață egoică, în sufletul românului mai există o flacără Divină. Poți să scoți românul din țară, dar nu poți scoate țara din el. Asta era credința artiștilor și rostul lor! Rostul unui apostolat laic.
Sunteți pasionat de apicultură și de grădinărit. Cum le-ați descoperit?
Acestea mi-au rămas în minte de copil, pentru că am crescut la țară. Copilul ce vede în primii ani, îl marchează toată viața. Este și un proverb turcesc: ,,copilul e ca și copacul, dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă“. Părinții se chinuiau să-și țină copiii drepți, de aia se spunea ,,îl trimit la școală să-l facă om“. Școala era înainte condusă de dascăli, cum spunea Goga, ,,sfânt dintr-o icoană veche“. Acela era dascăl!
Ce ați învățat de la albine?
Am avut și eu o boală, să am vie și stupi. Strămoșii noștri iubeau vinul, nu neapărat ca niște băutori, ci ca un medicament. Vinul este un medicament, un produs special, un produs care are suflet. Vinul vorbește, de altfel și cântă. Întreaga natură vorbește și cântă, dar nu mai știm noi să descifrăm. Am vrut să-mi fac o vie și mi-am făcut. La noi în familie a fost tradiție cu creșterea albinelor. Albinele reprezintă o lume de la care înveți să nu mai cunoști lenea. Înveți organizare de la ele. Acestea ar trebui duse în societate, să vadă omul ce înseamnă solidaritatea, iubirea, respectul, ce înseamnă ierarhia. Nicio albină nu trece peste matcă. Sau dacă matca nu mai e bună, o omoară și își fac alta. Pentru ca stupul să fie puternic, și conducerea trebuie să fie extraordinară. Așa e și la furnici, doar că furnicile au mai multe mătci. M-a urmărit toată viața și cred cu tărie că munca l-a format pe om. Un personaj al lui Dostoievski spune ,,căutați-L pe Dumnezeu în muncă“. Munca, și mai ales munca cu pământul, pentru om reprezintă un sistem de formare și de regăsire pe sine. Pentru că noi suntem din pământ și în pământ ne întoarcem. Iată cum se leagă lucrurile!
Vă place să gătiți?
În timp ce vorbesc cu tine, fac și o supă de găină. Am o carte de bucate pe care am scris-o de acum 40 de ani. Avea titlul ,,Mâncare ca la mama acasă“. Eu nu am publicat-o, dar toți cei care au publicat cărți de bucate, mai bune sau mai puțin bune, au pus acest titlu. Poate iarna aceasta am să o adun și să o public. Este o mâncare pe bază de borș. Ciorbe făcute pe bază de borș și mâncare igienică, așa cum se mânca la țară, cu mai puțină carne. Înainte se mânca porc, peste vară pui, iar toamna se mânca oaie. Erau variate cărnurile. Acum sunt metri de carne de porc în piețe, dar de calitate proastă. Cartea mea de bucate are un motto, scris de băiatul meu cel mai mic: ,,Mâncați cu încredere aceste mâncăruri. Ele au fost încercate pe mine și încă trăiesc.“ Ăsta e motto-ul cărții. Poate în această iarnă voi reuși să o finalizez.
Ați călătorit mult de-a lungul timpului. Aș vrea să ne spuneți dacă aveți o țară sau un continent favorit, unde v-ați întoarce cu drag!
În general, mi-au plăcut țările cu un trecut religios: India, China, Japonia, Tailanda. În aceste zone m-am simțit cel mai bine, am și învățat un sistem de autoînsănătoșire prin automasaje. Voi deschide Fundația Dorel Vișan – este în curs de formare – și în cadrul acestei fundații voi dezvălui sistemul meu de autoreglare prin aceste masaje energetice. Acesta este lucru care m-a ajutat să stea departe Covidul de mine, deși, poate, nu am fost chiar așa de disciplinat.
Ce-ați învățat de la părinți și v-a fost de folos întreaga viață?
Omenia. Cel mai frumos dar pe care poți să-l faci unui om și unui copil este omenia. Arta omeniei este să înveți un copil să se poarte cu semenii lui, așa cum ar vrea să se poarte ceilalți cu el. Aceasta este arta omeniei. E greu de realizat în România, mai ales la această oră. Atunci când eram eu copil în sat, se folosea acest lucru, pentru că era la mare stimă cuvântul bătrânilor. La noi, foarte rar se folosea cuvântul bătrân cu sensul de bătrân de ani, se folosea cu sensul de bătrân de înțelepciune. Dacă voiai să spui bătrân de ani, era folosit termenul de mai mare sau mai mic. Ăsta este un semn care se folosește și în lumea orientală – gândirea omului este fundamentală pentru a-și face viața într-o zonă morală, a demnității umane și într-o zonă a vieții curate, cu frică de ceea ce noi numim Dumnezeu. Frica de o putere mai mare decât noi. Important este să crezi că există deasupra ta și poți lua legătura cu EL și dacă iei legătura cu EL, te cunoști pe tine. Acesta este crezul meu, fără să fiu habotnic. Însă am înțeles târziu. Am avut o replică într-un film: ,,nu mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc“. Acesta este marele necaz al omului, că nu se pricepe să trăiască!
