Critic de film și traducător, dar mai presus de toate un om agreabil, Irina-Margareta Nistor, sărbătorita lunii martie, răspunde cu sinceritate la întrebări simple despre viață, film și pasiuni.
Irina-Margareta Nistor a lucrat în perioada comunistă ca translator pentru TVR, iar, în secret, a dublat timp de 5 ani peste 3.000 de filme înregistrate pe casete video. A pus bazele Festivalului de Film de Psihanaliză în România, după un festival internațional la care a participat. Prezența sa a devenit una constantă la marile festivaluri de film din țară, dar și la festivaluri de renume din Europa, precum Berlinala, Cannes sau Venezia. Numele Irinei-Margareta Nistor este frecvent auzit și pe posturile de radio și televiziune din România, fiind constant invitată la emisiunile sau rubricile cu tematică cinematografică. În 2021 a fost distinsă cu Ordinul Artelor și Literelor al Republicii Franceze, în grad de Ofițer.
,,Viața bate filmul“ sau ,,Filmul bate viața“, cum vedeți lucrurile, mai ales după ultima perioadă pe care omenirea o traversează?
Irina-Margareta Nistor: Cred că filmul copiază viața, din păcate, și cu lucrurile bune și cu cele rele. Ne pierdem discernământul în a distinge între film și realitate. Asta s-a întâmplat și cu 11 septembrie. Mulți aveau impresia că e un film, asta se întâmplă și acum. Unii poate își imaginează că e un joc video – mă refer la cei mici. Au fost filme cu astfel de subiecte, dar sincer nu-mi doresc să văd filme nici cu pandemia, nici cu războiul acesta. A existat o speculație sinistră, apropo de cel de-Al Doilea Război Mondial, că a fost făcut pentru a se evidenția cineaștii vremii. Mi se pare oribil, mai ales dacă ești în ochiul furtunii, așa cum suntem noi acum.
Ați tot fost întrebată de unde a apărut dragostea pentru film. Eu v-aș întreba de unde dragostea pentru limbi străine?
Irina-Margareta Nistor: Cred că dragostea pentru film a completat dragostea pentru limbi străine. A fost un rău necesar pentru copiii care nu știu să citească și dublam în limba română. Filmele se subtitrează dintotdeauna, ideea era să pot să percep niște nuanțe, pentru că ideile trebuie foarte bine sintetizate să încapă într-un număr de litere. Mi-am dorit să învăț limbi străine pentru că nu puteam călători, eram convinsă că nu voi putea trăi în comunism. Am învățat franceză și engleză și ceva rusă. Cu germana m-am chinuit foarte tare. Neavând un profesor când eram mică, de exemplu, la 3 ani se fixează cel mai bine, nu am avut niciodată la germană progresele pe care le-am avut la engleză sau la franceză. Nu pot spune că am un talentat special pentru limbi străine, mai degrabă e o afecțiune. Germana mi se pare o limbă mai aspră și atunci e mai greu să poți învăța așa ceva. În principiu pot pune o subtitrare pe orice limbă, inclusiv pe un film coreean, dacă îmi dă cineva textul în românește și am apucat să-l văd și în engleză, cam știu cum să fac subtitrările. Engleză m-am apucat să învăț în clasa a XI-a, trebuia să dau la facultate. Îmi doream să merg la medicină, dar s-a demonstrat că nu eram bună pentru așa ceva. Nu am nici răbdarea, nici talentul pentru medicină, cred că era un vis cinematografic, pentru că medicii erau personajele mai speciale de prin filme. Nu vorbesc alte limbi, dar înțeleg foarte bine italiana și spaniola. După ce am terminat facultatea m-am panicat ,,Asta e tot?“. Pe atunci nu se făceau mastere, erau 4 ani de facultate și atât, iar la doctorat se înscria cine era membru de partid, ceea ce nu era cazul meu. Așa că m-am apucat și am învățat 6 luni italiană și 6 luni spaniolă, dar ca o româncă veritabilă ce sunt, nu am dus până la capăt și am abandonat. Înțeleg italiana și spaniola și poate un pic și vorbesc.
Care sunt oamenii care v-au influențat viața și în ce mod?
Irina-Margareta Nistor: În primul rând mama mi-a influențat viața. Era profesor de franceză și m-a învățat tot ce știu. Am avut o relație ca două surori. Apoi a fost bunica, cea care a încercat să mă disciplineze… Nu i-a ieșit foarte bine, dar ea a încercat. Bunicul este cel care m-a făcut să fiu extrem de ironică, iar tata mi-a insuflat curajul. El și bunicul m-au învățat că orice ar fi, trebuie să fiu curajoasă. Profesorii mei sunt, de asemenea, cei care m-au inspirat și am să încep cu Lileana Pamfil Teodoreanu, care a fost profesorul meu de engleză și care venea acasă până să dau admiterea. După aceea, la facultate a fost Silvia Pandelescu, care fusese colegă cu mama mea. Era un punct de reper pentru mine, dar, din păcate, ne-am despărțit de puțină vreme. Ea a fost cea care mi-a coordonat lucrarea pentru diploma de licență și m-a lăsat, deși eram la limbi străine, să fac o lucrare pe cinema, ,,Poezia cinematografică – La Cocteau“. Un rol extrem de important pentru cariera mea l-a avut și profesorul D.I. Suchianu. De la el am învățat enorm și cu multă afecțiune. Mai apoi a fost Tudor Caranfil și foarte, foarte, drag mi-a fost Tudor Vornicu. La mine iubirea de cinema și iubirea de televiziune e la fel de mare. Mai trebuie să-l menționez pe Iosif Sava, pentru că nu pot să uit niciodată muzica. Ei au fost cei care mi-au influențat existența, pentru că la mine existența înseamnă, în sine, cinema, și când spun cinema înseamnă și televiziune.
Ce amintiri aveți din perioada comunistă? Erați cea mai cunoscută voce din România, după cea a lui Nicolae Ceaușescu. Era dificil să realizezi traduceri, ținând cont de cenzura impusă?
Irina-Margareta Nistor: Această înșiruire mă sperie și mă amuză în egală măsură. Nu eram conștientă că mă știe lumea atât de bine, pe cât aveam să constat mai târziu. Oamenii erau secretomani și atunci, se temeau să facă complimente sau confidențe. Amintirile de atunci erau un orizont care nu era, din păcate, unul fără limite, ci unul extrem de îngrădit și mă făcea să mă refugiez. Și eu am fost o refugiată. O refugiată în filme, ca mulți alții din perioada respectivă. Fiecare dintre noi s-a refugiat, într-un fel sau altul, de perioada în care a trăit și de complicațiile existenței. Pe casetele video nu exista niciun fel de cenzură, acolo dublam și la prima vedere nu-mi impunea nimeni ce să spun și ce să nu spun. La subtitrări, la televiziune, pentru că am dus un fel de viață dublă în perioada asta, existau tot felul de cenzuri, inclusiv lingvistice. Nu aveai voie să spui ,,preot“, puteai să spui ,,pastor“, nu aveai voie să spui ,,biserică“ aveai voie să spui ,,catedrală“ . Ceva care m-a deranjat foarte tare zilele trecute este legat de un reportaj strălucit despre ia românească. Un băiat minunat povestea tot felul de detalii și la un moment dat spunea că ia există de acum 5.000 de ani înaintea erei noastre. În momentul acela am regretat că nu știu să înjur, că tare l-aș fi înjurat. Numai comuniștii spuneau înaintea erei noastre, în loc de înainte de Hristos. De asemenea, ne era interzis tot ce era legat de mâncare și nu trebuia să existe ideea că în străinătate putea fi o viață mai bună. Trebuiau să fie filme cu vieți mai sumbre sau cu mulți copii, ca să se facă mulți copii și în România.
Care erau filme difuzate în acea perioadă?
Irina-Margareta Nistor: Erau apreciate filmele care se petreceau prin minele englezești sau americănești, filmele gen ,,Sunetul muzicii“ pentru că personajele principale, Julie Andrews și Christopher Plummer aveau vreo 7 copii. Erau căutate filmele în care muncitorii erau asupriți, cum era ,,Fructele mâniei“, un film care reflecta că și în America cei care munceau erau foarte prost tratați. Cam astea erau filmele agreate de comuniști.
Cum ați început lucrul în televiziune?
Irina-Margareta Nistor: Practic cum a început viața mea?! Viața mea a început printr-o serie de întâmplări fericite, pentru că aveau nevoie de cineva la Televiziunea Națională să facă o traducere pentru o comisie de cenzură. Persoanele care se ocupau, de obicei, de traducere, erau în vacanță. Era vară, cred că 4 iunie, îmi pregăteam diploma și am primit un telefon și mi s-a cerut să fac o traducere simultană. Era prima dată când făceam asta, dar fusesem 4 ani, zi de zi, la cinematecă și auzeam cum se fac traduceri simultan. În plus, tocmai terminasem o facultate de limbi străine cu zece și sunt foarte mândră de asta.
Cum vedeți evoluția filmului românesc în toți acești ani de după comunism?
Irina-Margareta Nistor: Mi se pare că filmul românesc este extrem de universal valabil și cu o serie de trăsături caracteristice perioadei. De asta și funcționează așa de bine. Filmul românesc are datele necesare cu care să cucerească jurii și public străin, mai puțin public local.
Sunt câțiva oameni dedicați filmului și la Piatra-Neamț. Unuia dintre ei îi datorăm faptul că ați acceptat colaborarea cu revista Coolt Neamț.
Irina-Margareta Nistor Da, așa este. Aveți doi regizori preferați mie. Unul dintre ei este Daniel Sandu, iar filmul „Un pas în urma serafimilor“ mi-a plăcut la nebunie – este în primele 5 filme de după Revoluție, în topul meu personal. La film documentar, îl aveți pe Andrei Dăscălescu, care a făcut de curând ,,Holly father“ și toate filmele lui sunt filme de familie, de bunici, cum era ,,Constantin și Elena“. Eu la Piatra-Neamț am fost de mai multe ori, sora bunicii mele a fost profesoară și era repartizată la Piatra-Neamț și aici a rămas. Mi-e foarte drag orașul, revin cu drag pentru că am fost și la ,,Festivalul de Piatra“, am fost și la actrița Laura Vasiliu pentru că de acolo este și ea, iar mama ei este în continuare la Piatra-Neamț. Să nu uităm nici pe actrița Alina Grigore, care a regizat și filmul ,,Crai Nou“ și este tot de la Piatra-Neamț. Mă leagă multe amintiri de acest oraș.
Top 3 filme favorite
Irina-Margareta Nistor: Pe primul loc, orice ar fi și orice aș face, rămâne ,,Casablanca“, film care tocmai a aniversat 80 de ani de la apariție. Pe locul doi ,,Doctor Jivago“, iar pe locul trei, chiar dacă o să spuneți că toate sunt americănești, toate sunt general valabile, ar fi ,,Totul despre Eva“.
Știu că ați călătorit foarte mult, prin prisma carierei dumneavoastră. Care sunt locurile care v-au impresionat?
Irina-Margareta Nistor: Am călătorit mult după 32 de ani, am călătorit chiar și în pandemie. Mi-a plăcut enorm în Noua Zeelandă, am și prieteni acolo, e o lume foarte aparte, e un fel de Anglia a secolului al IX-lea. Mi-a plăcut foarte tare în India, am și avut un noroc extraordinar că am avut niște prieteni care m-au luat cu ei la drum. Era visul meu dintotdeauna și s-a întâmplat înainte de pandemie. Acum cred că apreciez și mai mult toate drumurile pe care le-am făcut, toate suvenirurile și amintirile. Mi-a plăcut în Japonia, a fost și aceea o țară pe care mi-am dorit mult să o văd. Tot timpul trebuie să-ți dorești ceva dacă vrei să se îndeplinească ceva cu adevărat. America este și ea pe lista mea. În Anglia am ajuns foarte târziu, dar după aceea am mers aproape în fiecare an. Aceste locuri îmi sunt dragi pentru că nu sunt lipsite de ființă, sunt caracterizate și de oamenii de acolo. Trebuie să recunosc că am avut un noroc extraordinar să fiu înconjurată de niște oameni cu care am rămas prietenă. Aș menționa și Canada, unde am mulți prieteni, îmi place foarte mult la Québec, mai puțin la Toronto. La Montreal aș putea spune că am un frate și o soră, neavând unii adevărați. Oricum ei au apărut în viața mea după dispariția mamei, pentru că așa cum spun mereu, afecțiunea mamei nu aș fi împărțit-o cu nimeni niciodată.
Ce vă place să traduceți? Sunteți cunoscută ca traducător de film, dar la fel de bine ați tradus și teatru și cărți.
Irina-Margareta Nistor: Teatru îmi place foarte mult să traduc – eu oricum pictez traducerile și atunci le spun cu glas tare și-mi dau seama dacă actorul poate să interpreteze ceea ce reușesc eu să transmit în românește. Îmi place să traduc și dicționare. Nu pot să spun că este ceva anume ce îmi place să traduc în mod special. Fiecare traducere e o provocare și o modalitate de a învăța permanent ceva nou și de a nu mă plictisi. Nu mi place să mă plictisesc.
Care sunt proiectele în care sunteți implicată în prezent?
Irina-Margareta Nistor: Sunt implicată în multe proiecte, în felul acesta ai impresia că poți înșela destinul și trăiești mai multe vieți. Oricum fiecare film te duce într-o altă lume și te face să trăiești un pic mai mult decât toți ceilalți din jurul tău, cu condiția să nu vezi lucrurile superficial. Legat de proiecte, mă pregătesc de festivalurile de film din țară, la Iași în aprilie, apoi sper să ajung la Sighișoara Film Festival, iar dacă vremea va fi bună vom putea viziona filmele chiar în Cetate, apoi la Moinești. O să ajung chiar și la Timișoara, cu un film despre Regele Mihai și la Flight Festival, iar la Buzău o să fie un cineconcert cu Radu Rădescu. O să mai avem cineconcerte în țară, apoi Festivalul de Film de la Râșnov, unde există și un concurs de filme documentare din toată lumea, plus TIFF-ul și Festivalul de Teatru de la Sibiu. Cam toate proiectele mele au legătură cu filmul.
În ce mod poate filmul să educe? Este o formă de culturalizare?
Irina-Margareta Nistor: Filmul cred că poate să schimbe oamenii cu condiția să nu fie văzut fără niciun fel de explicație. Din punctul meu de vedere filmul este cel mai bun antidepresiv, cel mai bun medicament din lume. Exact ca la un medicament, la film trebuie citite cu atenție și indicațiile și contraindicațiile, pentru a nu fi înțelese greșit anumite lucruri. Mereu dau exemplul cu filmul Münich – The Edge of War, care este pe Netflix în momentul de față și pe care dacă toată lumea l-ar fi văzut mai atent ar fi observat că și atunci, la Conferința de la München, Hitler a reușit să păcălească o lume întreagă, exact cum a reușit și Putin acum. Cred că dacă am fi fost mai atenți la o istorie cinematografică, o istorie reală, nu eram în situația dramatică de acum.
Ce o face fericită pe Irina Margareta Nistor?
Irina-Margareta Nistor: Să vadă filme până la ultimul generic. Îmi place să cred că nu am fost niciodată mai fericită ca acum. Întotdeauna mi-a plăcut mai mult Margareta decât Irina, din numele meu, dar acum pentru că Irina înseamnă pace am început să apreciez altfel lucrurile, deși toată copilăria întrebam de ce nu mi-au spus Sophia că înseamnă înțelepciune. Acum am devenit mai înțeleaptă și înțeleg mai bine de ce mi-au spus Irina, mai ales că sunt născută în martie care e planeta războiului. Deci e război și pace, dar vreau să punem accentul pe pace.
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
