La mijloc de Gerar, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț a desfășurat primul său proiect cultural artistic al noului an. „Armonii poetice – ETERNUL EMINESCU”, spectacolul în care a fost omagiat poetul Mihai Eminescu, l-a avut ca protagonist pe actorul Marius Bodochi, cel care, la final, a acceptat cu amabilitate să răspundă unor întrebări pentru „Cafeneaua Culturală”.
Abonat la Naționalul clujean, la vârsta de unsprezece ani
– Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la dumneavoastră. Vă fascina teatrul, în copilărie?
– M-am născut la Cluj-Napoca, unde am copilărit. Am avut norocul să locuiesc lângă Teatrul Național, la, poate, o sută de metri de el. Parcul din spatele Teatrului Național din Cluj-Napoca era locul de joacă al meu și al copiilor din zonă. Într-o duminică dimineața, cred că aveam vreo unsprezece ani, la un matineu, găsind deschisă ușa de la intrarea publicului, am profitat și am pășit înăuntru. Pe scenă se juca spectacolul „Ifigenia”, de Euripide, în regia lui Vlad Mugur, cu Silvia Popovici în rolul titular. Mi-a plăcut atât de tare ceea ce am văzut, încât m-am dus acasă și le-am cerut părinților mei să-mi facă un abonament la teatru. Așa am început să iubesc teatrul.
„Toată tinerețea mea a fost pe scenă, în trenuri și în avioane”
– Anii studenției? Ce maeștri v-au marcat începuturile?
– După ce am terminat liceul, am dat admiterea la facultatea nou înființată la Târgu Mureș. Acolo exista secția în limba maghiară a Institutului de teatru și, în anul acela, s-a mutat o clasă de la București, înființându-se astfel secția în limba română. Maestrul Constantin Codrescu era profesorul nostru. Am debutat pe scena Naționalului clujean pe când eram student, în anul patru. Apoi, după absolvire, am primit repartiție la Teatrul de Nord din Satu Mare, unde am jucat în trei spectacole. Am revenit la Cluj-Napoca, pentru că acolo nu întrerupsesem colaborarea, fiind distribuit în alte patru spectacole. Din 1996, sunt actor la Teatrul Național din București. Deoarece iubesc mult locul în care am debutat, am continuat și după 1996 să joc pe scena Naționalului clujean, încă șapte ani, făcând noi roluri, atunci când am fost solicitat.
Pentru că eram tânăr, eram rezistent. În anii ’90 am început să fac și film, m-am angajat și la Teatrul „Mundi”, actualul „Metropolis” și eram și profesor la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj, unde am scos două promoții, ca profesor de an. Toată tinerețea mea a fost pe scenă, în trenuri și în avioane. A fost foarte bine pentru mine, pentru că a fost ca o pregătire soldățească.
De când activez la București, am făcut și multă televiziune; un actor care nu apare pe micul ecran ajunge mai greu în atenția publicului. De bine, de rău, televiziunea te duce la om în casă și în felul acesta câștigi popularitate. Tot în televiziune am și prezentat o serie de emisiuni care mi-au plăcut. La TVR Cultural, de exemplu. Am prezentat și emisiuni mai frivole, la alte televiziuni, treabă pe care, consider, dacă o faci cu bun simț și cu măsură, nu cazi în derizoriu. Am făcut și mult teatru de radio. Pe scurt, am încercat mereu să dau din mine cât mai mult și mai bine.
– Ați lucrat de-a lungul timpului cu personalități – regizori, scenografi, actori, dramaturgi. V-au marcat ei cariera artistică?
– Jucând alături de doamna Olga Tudorache atâția ani într-un spectacol memorabil – „Regina mamă”, jucând alături de maestrul Mircea Albulescu în multe spectacole, sigur că pot spune că domniile lor m-au ajutat foarte mult. M-a ajutat mult și relația mea aproape filială cu Horia Popescu, care era prim regizor la Teatrul Național din București. În același context, al oamenilor de teatru importanți pentru mine, a fost și relația de strânsă prietenie cu Victor Ioan Frunză, cu Mihai Măniuțiu. Toate acestea au fost pentru cariera mea puncte de sprijin.
„Când filmez, mi-e dor de teatru. Iar când joc teatru, mi-e dor de film”
– Sunteți cunoscut și ca actor de film. Cum e pentru dumneavoastră comparația teatru/ film, spre care înclinați balanța?
– Mie îmi plac și teatrul, și filmul. Când filmez, mi-e dor de teatru. Iar când joc teatru, mi-e dor de film. Teatrul și filmul sau filmul și teatrul sunt pentru mine precum cele două fețe ale unei monede.
– De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult sau de puțin au contat acestea pentru dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?
– M-am simţit fericit când am primit un premiu, pentru că e ca o recompensă. A fost emoționant când am fost făcut Cetățean de onoare la Cluj, apoi Cetățean de onoare la București, într-un cadru festiv, unde s-a cântat imnul național. Premiile pe care le-am luat ca actor au contat foarte mult în cariera mea. Am luat și un premiu precum cel de om de televiziune.
Sigur, toate contează pentru mine, așa cum cred că ar conta pentru orice actor. Sunt momente în care mi se recunoaște munca și atunci nu pot să le primesc cu indiferență. Le-am primit cu modestie și cu gândul că am făcut ceva bun și că urmează să fac ceva și mai bun.
– Ce părere aveți despre critica teatrală? V-a afectat vreodată, în cariera artistică, vreo cronică / vreun cronicar?
– Nu, nu m-a afectat niciodată. E normal ca unii să te placă, iar alții, nu. Se întâmplă să te placă acum și să nu te mai placă în următorul spectacol. E o felie din viața teatrală. Privesc critica așa, ca pe un lucru normal. Citesc ce se scrie și îmi însușesc, pentru că mă gândesc la ce se afirmă acolo, fie că e de bine sau e de rău. Mă ajută să devin mai bun.
„Teatrul și actoria înseamnă ACUM și AICI”
– La final, un îndemn pentru tinerii care vor merge pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice. Poate și un sfat!
– Tinerilor care vor să se apuce de teatru, sau o fac deja, le urez baftă! Le spun că trebuie să știe că în meseria asta e necesar să fii mereu pregătit, pentru că sunt momente când s-ar putea să nu fii luat în seamă, dar nu trebuie să dezarmezi, ci, din contra, trebuie să te pregătești în continuare. E posibil să vină și binele și tu să nu fii pregătit. E o meserie în care trebuie să dai totul din tine, fără a cere nimic în schimb. Un sfat: teatrul și actoria înseamnă acum și aici. Nu înseamnă ce ai făcut înainte, înseamnă momentul. Poți șterge cu buretele ce ai făcut bun până ieri, dacă azi faci prost.
Vă mulțumesc!
Scurtă biografie
Marius Bodochi este unul dintre cei mai valoroși și iubiți actori din România. O vedetă atât a Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București, cât și a filmului românesc.
A absolvit Institutul de Teatru din Târgu Mureș, clasa profesorului Constantin Codrescu, promoția 1982. În perioada 1991-2000, a fost profesor de an, lector universitar la Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj, Facultatea de Litere, Catedra de Teatru.
A debutat în 1982, ultimul an de studenție, pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, cu rolul Cristopher Flanders, din „Trenul nu mai oprește aici”, de Tennessee Williams. Joacă pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, rămânând în memoria iubitorilor de teatru prin rolurile: Constantin, din „Săptămâna luminată” – regia Mihai Măniuțiu, la Teatrul Național Cluj-Napoca; Dionyssos, din „Bacantele” – regia Mihai Măniuțiu, la Teatrul Național București; Bolinbroke, din „Richard II” – regia Mihai Măniuțiu, la Teatrul Național București; Oberon, din „Visul unei nopți de vară” – regia Victor Ioan Frunză, la Teatrul Național Cluj-Napoca; Regele, din „Regele moare” – regia Victor Ioan Frunză, la Theatrum Mundi; Antonio Salieri, din „Amadeus” – regia Marcel Top, la Opera Națională București.
A primit numeroase premii și distincții: Cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca; Cetățean de onoare al municipiului București; Medalia „Meritul cultural” clasa I, acordat de Preşedinţia României; Premiul Galei Tânărului Actor; Premiul pentru cel mai bun actor, acordat de Fundația „Silvia Popovici”; Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, la Festivalul Dramaturgiei Românești de la Timișoara.
Este director artistic al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București.
Interviu realizat de
Valentin ANDREI
