Vorbind despre Teatrul Tineretului, un slujitor al scenei din vremurile de glorie al T. T. -ului spunea cam așa: „de cum intrai în teatru, te simțeai așa cum un copil intra într-o fabrică de ciocolată! Când intrai în cabinele actorilor găseai o atmosferă grea – în sensul bun al cuvântului –, pentru că în fiecare seară, acolo, în fața oglinzii, la măsuța fiecăruia, actorii lăsau ceva din viața lor, cu fiecare rol, cu fiecare spectacol.
În acest spațiu mirific a revenit, la începutul lunii noiembrie 2025, actrița Oana Pellea. Fiind invitată la cea de a XXXVI-a ediție a Festivalului de teatru de la Piatra-Neamț, fosta actriță a Teatrului Tineretului a urcat din nou pe scena tinereții sale, în reprezentația Naționalului bucureștean „Frumos e în septembrie la Veneția” (regia: Mariana Cămărășan), alături de colegul Mircea Rusu, și el fost actor la T. T.
Re(re)venirea actriței la Piatra-Neamț a fost o ocazie pentru oficialitățile locale de a-i omagia cariera, prin conferirea unei Stele pe Aleea artiștilor, proaspăt inaugurată cu ocazia Festivalului (au mai primit astfel de Stele Maia Morgenstern, Ana Ciontea, Ioana Pavelescu, Horațiu Mălăele și Mircea Rusu). A fost, de asemenea, pentru noi un prilej pentru a o provoca pe Oana Pellea la răscolirea amintirilor dintr-o perioadă pe care o descrie drept cea mai frumoasă a tinereții sale.
Într-un interviu înregistrat, conform ziarului Ceahlăul, pe 9 mai 1985, îi spuneați regretatului Cristian Livescu (reputat critic literar, care a făcut ani de zile și cronică teatrală) că fiecare urcare pe scenă, fiecare început de spectacol este pentru Dumneavoastră un debut.
Oana Pellea: E adevărat. Așa este, pentru mine, și astăzi, după atâția ani.
Proveniți dintr-o familie de intelectuali. Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini.
Oana Pellea: Se spune că părinții și familia nu ți le alegi. Cu toate astea… Am o imagine că eu mi-am ales părinții de undeva, de acolo de Sus, dintr-o stea. Pe lângă metafora aceasta, pot spune că am avut un mare privilegiu și un mare noroc de a avea părinții ideali, bunicii ideali –din ambele părți. Ei mi-au oferit atâta iubire încât nu o să pot să le-o dau niciodată înapoi…
… Iubirea aceasta o dați înapoi, către ei, prin ceea ce faceți zilnic. Prin modul de a trăi în societate și pe scenă…
Oana Pellea: M-aș bucura să fie așa.
Anii studenției?
Oana Pellea: Îmi amintesc că se făcea școală bună pe vremea aceea. Aveam profesori excepționali. Îi datorez enorm profesorarei mele, doamna Sanda Manu. Pentru faptul că m-a învațat tehnică, disciplină, pentru că, pe lângă dramul de har pe care l-am primit de la Dumnezeu, mi-a dat instrumente cu care să lucrez, fără de care nu se poate în această profesie. De fiecare dată când mă urc pe scenă, îi mulțumesc.
Ați ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Era obișnuit ca aici să ajungă în mare parte șefii de promoție. Așa a fost și în cazul Dumneavoastră?
Oana Pellea: Nu. În acest moment al vieții mele, ca de multe alte ori, am avut noroc. Șefă de promoție era Carmen Trocan. Eu eram a doua. Ca opțiuni pentru mine, erau, din câte mi-aduc aminte, Iașiul și Suceava (la Suceava se crease un teatru nou). Îmi amintesc că m-am rugat toată noaptea de dinanintea repartizărilor ca Trocan să aleagă un alt teatru decât cel din Piatra. Și așa a fost. Astfel am putut alege Piatra-Neamț. A fost un moment în care mi se părea că visez! Pentru că îmi doream foarte tare să vin aici. Eu nu fusesem niciodată aici, în acest oraș. Îmi explic această dorință prin legenda care se crease în jurul Teatrului Tineretului…
… Se spunea, în acea vreme, că cel mai bun teatru din București e cel de la Piatra-Neamț!
Amintiri despre colegii actori, regizori și personalul tehnic al acelor ani din Teatrul Tineretului? Ca să vă stârnesc amintirile, am să redau o întâmplare povestită de Bogdan Gheorghiu, colegul Dumneavoastră de an și coleg la T. T.: „Repetam cu Oana «Bună seara, domnule Wilde!», regia: Nae Caranfil. Era o scenă unde Oana și cu mine eram absorbiți în emoție și comunicare. Trecea un înger prin scenă, cum se spune. Era liniște, doar replicile noastre se auzeau gingaș în scenă. Nae era pe marginea scaunului absorbit de moment. Deodată se aud niște pași greoi venind de pe hol, ușile se deschid bezmetic lovindu-se de pereți. În cadrul ușii, nea Ghiță, șoferul teatrului: «dom’ rejizor, nu vă supărați dar s-a băgat hârtie higienică la Alimentară». A urmat o tăcere ce mie mi s-a părut o veșnicie și, dintr-o dată, toți ne-am repezit de pe scenă, fugind peste drum, la Alimentara de peste drum, poate, poate prindem un sul.”
Oana Pellea: Ha, ha, ha! Nu țin minte asta. Ce îmi aduc aminte? Enorm de multe amintiri. Ei, câte nu sunt! Îmi aduc aminte de Traian Pârlog… de Maria Teslaru… de Florin Măcelaru… de Costică Ghenescu… de cum m-au primit colegii în garsoniera care mi s-a repartizat (fusese înainte a lui Costică); am fost primită cu pâine și cu sare… de cum Claudiu Istodor, colegul de facultate, care venise la Piatra cu câteva zile înaintea mea aici, nu găsise flori, pentru că era iarnă, și m-a întâmpinat dăruindu-mi un cactus mic (că atât găsise prin florăriile orașului)… despre toate serile superbe petrecute aici, unde stăteam în teatru până la ora două din noapte și repetam… despre Silviu Purcărete… despre „Piațeta”… despre Paul Chiribuță… despre Coca Bloos… Bogdan Gheorghiu, despre Ana Ciontea, Simona Măicănescu, Romeo Tudor, Oana Albu, Avram și Gelu Birău, Dorina Rusu cu care îmi petreceam cele mai frumoase zile și seri ale mele, pentru că ascultam împreună Brel, Aznavour, Becaud; avea discuri cu muzică bună și le ascultam mereu, Nea Ghiță șoferul, minunatele cabiniere, personalul teatrului, Liviu Timuș și despre mama sa, despre părinții săi care mă invitau pe la ei și mă hrăneau într-o vreme în care nu se găsea mai nimic. M-am simțit foarte iubită și protejată în acest oraș. Veneam după un moment greu al vieții mele, după pierderea tatălui. Probabil că de aceea oamenii de aici m-au primit și m-au îmbrățișat cu drag, în amintirea tatălui meu. Mai am amintiri despre Ducu Darie, cu care am făcut «R.U.R.», și de care îmi e dor în fiecare zi… despre Nichi Scarlat… despre un dans cu Purcărete, în casa lui Liviu Timuș… despre lucrul la „Piațeta”, care a fost un spectacol extraordinar… despre cabina mică, care e cabina vieții mele; nu m-am simțit nicăieri mai bine, în toate teatrele din lume prin care am fost, decât în cabina numărul 4 de la Teatrul Tineretului. Îmi mai amintesc despre faptul că nu se găseau, așa cum am mai spus, de nici unele, dar chiar de nici unele, și un cartof era o reușită a zilei, pe care îl găteam în toate felurile posibile… despre pâinea unsă cu usturoi și untură și dată pe deasupra cu bulion; când mi-e dor de acele timpuri ale tinereții mele, îmi fac pâinea aceasta, pe care tata mă învățase să mi-o prepar… despre publicul acelor ani, care ne saluta pe stradă (o mai face și acum!)… Sunt atât de multe amintiri și toate foarte, foarte frumoase!
Îmi mărturisea, mai demult, Bogdan Gheorghiu,: „La un moment dat, Oana a plecat, de la Piatra spre București. Am dus-o la gară. «Bulandra» o angajase. Când trenul a plecat spre București, ea a scos capul pe geamul cușetei. Amândoi aveam lacrimi în ochi. Eu pentru că rămăsesem în urmă și ea pentru că se despărțise de o perioadă mirifică din viața ei, viața noastră.” Oana Pellea: Da, asta țin minte. Dragul de Bogdan Gheorghiu… Pentru mine, începea alt drum. Se încheia o perioadă frumoasă.
Ce a urmat după perioada de la Teatrul Tineretului?
Oana Pellea: La București, am dat concurs la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, Am fost angajată. Au fost, acolo, la „Bulandra”, doisprezece ani foarte frumoși. Pe lângă perioada Piatra-Neamț, a fost a doua perioadă divină a vieții mele. În ambele locuri, am simțit că aparțin trupei, că aparțin unei familii. După cei doisprezece ani au urmat două decenii în teatrul independent. Cu minus și cu plus. Minusul era că nu am avut un salariu. Plusul a fost faptul că am învățat enorm de multe lucruri și că am putut să merg și să joc sau să filmez mult timp în străinătate. Am avut libertate de creație și de mișcare!
A fost perioada în care ați cules aprecieri și de „afară…
Oana Pellea: …Mulțumesc lui Dumnezeu, da. La „Je m’en vais” („Mă tot duc”), vreme de paisprezece ani, de turnee în străinătate, spectacol pe care îl jucam în limbile franceză și italiană și în română de 20 și ceva de ani… lumea credea că noi – eu și Sandu Mihai Gruia, colegul meu –, venim de la Paris, nu de la București, că suntem actori francezi… iar în Italia, că suntem din Sicilia …În străinătate am avut bucuria de a juca în franceză și spectacolul „Scaunele”, de Eugene Ionesco, în regia lui Tompa Gabor și scenografia lui Dragoș Buhagiar. L-am jucat în 2022 la Teatrul Național din Luxemburg cu mare succes.
V-am urmărit în producții – cazul „Evadării tăcute”, dar și altele – pe care le-ați lucrat singură, făcând de toate. Cum e să treceți de la munca actorului, la cea a regizorului?
Oana Pellea: Eu fac parte dintr-o generație care a fost obligată să învețe cam de toate. Activând, timp de douăzeci de ani, în teatrul independent, a trebuit să învăț să fac și lumini, să car și decorul, să vin și cu idei (e mult spus regizorale) care să mă ajute să-mi construiesc singură spectacolul. Așa a fost cazul spectacolelor „Buzunarul cu pâine”, al lui Vișniec, sau „Mă tot duc”, în care l-am avut alături pe actorul Mihai Sandu Gruia, omul alături de care am râs cel mai mult în toată viața mea. Ne leagă o viață de turnee și de întâmplări, și de amintiri. Ne-am înțeles întotdeauna perfect pe scenă și de acea avem o chimie aparte, când ne întâlnim pe scenă.
Sunteți cunoscută și ca actriță de film. Cum e pentru Dumneavoastră comparația teatru/ film, spre care înclinați balanța?
Oana Pellea: În cazul jocului pe scenă, actorul este mai mult expus. La teatru stai pe scenă, cu sufletul la vedere, ești „gol în fața oamenilor”, așa cum spune personajul pe care îl joc acum, Maria Callas. E totul pe muchie de cuțit, fără o plasă de siguranță, pe o ață fină, ca un acrobat. La film, din acest punct de vedere, e mai safe, mai sigur. Ai montajul. Ai unghiul de filmare care te ajută. Ai posibilitatea să reiei scena până iese, ceea ce în cazul teatrului nu e valabil. Așadar, mă simt bine oriunde, dar scena mi-e mai dragă. În ultimul timp, filmul nu mă mai atrage, pentru că am constatat că a devenit 90% industrie. Și e foarte greu să găsesc un scenariu de artă – caz rar. Sufletul meu a ales teatrul.
Ca o paranteză, primul rol al Dumneavoastră, a fost la teatrul t.v., spectacolul „Ușa de la baie”…
Oana Pellea: Da, era un spectacol de teatru pentru două personaje, interpretate de Carmen Stănescu și tata. Dădusem la facultate și intrasem. Era vara de dinaintea primului an de facultate. Regizoarea și producătoarea Olimpia Arghir căuta o fată pentru rol și nu găsea. Atunci, tata îmi spune: „hai măi, fata tatii, dacă tot te-ai băgat în profesia aceasta și ai să începi institutul, hai să vezi cum e. Ai doar o zi de filmare.” Eu, nici vorbă! Dar n-am vrut deloc. Și cât a tras de mine, tata. Nu aveam încredere în mine. El a insistat și, în final, eu am cedat. Și bine a făcut și bine am făcut. E unica dată când apărem împreună și asta a rămas înregistrat pe o imagine de film. A avut o intuiție extraordinară!Și-i mulțumesc mereu pentru asta. Mă uit cu cel mai mare drag și dor la înregistrare…
Cum a fost să lucrați, de-a lungul timpului, cu regizori recunoscuți la nivel internațional?
Oana Pellea: În general, îmi place să colaborez cu regizorul, nu să fiu o marionetă. Bineînțeles că atunci când întâlnesc, așa cum mi s-a întâmplat de multe ori, o viziune regizorală extraordinară, e o mare bucurie să mă supun, să devin rotița care ajută întregul.
Cu Alexandru Darie nici nu prea vorbeam despre rol… nu aveam nevoie… ne simțeam, completam perfect. Am lucrat excepțional cu Sanda Manu, Liviu Ciulei, Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Mihai Măniuțiu, Cătălina Buzoianu. M-am bucurat să lucrez împreună cu Mariana Cămărășan, Claudiu Goga, Nicolae Scarlat, Felix Alexa, Nae Caranfil, Laurențiu Rusescu.
La film, m-am înțeles excepțional cu Stere Gulea, Alexandru Tatos, Alfonso Cuaron, Oliver Parker. În general, vreau să mulțumesc tuturor regizorilor care mi-au încredințat un rol având încredere în mine.
De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult (sau de puțin) au contat acestea pentru Dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?
Oana Pellea: Să nu fim ipocriți. Sigur că te bucură un premiu. Din păcate, în România, după ce primești un premiu nu se întâmplă mai nimic. După un premiu acordat, în străinătate imediat încep să vină propuneri de lucru. Aici, la noi, în afară de bucuria serii respective… și de invidia breslei… mai nimic… Pentru mine, un premiu e o confirmare pentru publicul care crede în posibilitățile mele artistice. Un premiu dă Publicului dreptate: da, n-ați greșit când ați mizat pe x.
Pe lângă faima de actriță de frunte a țării, mai sunteți percepută și ca un om onest, care ia mereu atitudine public când simțiți un derapaj în societate. Sunteți, cum s-ar spune, o voce a rațiunii sociale.
Oana Pellea: Nu mi-am propus niciodată să devin, cum se zice astăzi, influencer. Nu mă interesează Nu pentru asta fac eu postările pe social-media. Nu am spus niciodată în viața mea votați cu X sau cu Y. Nu îmi pot permite așa ceva. Fiecare e responsabil de alegerile proprii. Ceea ce fac eu e să îmi spun părerea, liber. Îmi asum riscul, pentru că au fost și înjurături și amenințări cu moartea. Consider că aceasta este democrația, faptul de a-ți putea spune, liber și cinstit, părerea și de a ne respecta unii pe alții. Dar când ceva mă doare sau există ceva pe care eu îl consider a fi o nedreptate, reacționez. Pot și greși. Mi s-a întâmplat. Și atunci, tot cinstit, am revenit și am afirmat public că m-am înșelat, cerându-mi scuze pentru asta.
Ce părere aveți despre tinerele generații de actori?
Oana Pellea: Fiecare generație are oameni talentați. Lor, celor de acum, cred că le e mai greu decât ne-a fost nouă, pentru că nu au unde lucra. Noi aveam un mare avantaj: eram puțini. Erau două facultăți – București și Târgu Mureș-, fiecare cu câte șaisprezece absolvenți. Eram treizeci și doi de actori în fiecare promoție. Acum ies foarte mulți absolvenți și sunt foarte puține teatre.
Un cuvânt, la final, pentru acești tineri, care vor merge, sau care deja merg, pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.
Oana Pellea: Le spun: dacă nu pot trăi fără această profesie, atunci merită să urmeze această cale. Să te doară atât de mult că nu joci încât ți se prăbușește lumea că nu exiști pe scenă, că nu dăruiești, e semnul că au ales bine. Să aibă răbdare, să aibă așa cum ne spunea doamna Geta Angheluță, „Fruntea sus, genunchii tari!”, să aibă încredere în „STEAUA LOR”
Să se mai gândească, tinerii de astăzi, la faptul că profesia de actor nu este despre a te arăta pe sine, nu e despre tine! E despre ceilalți și este despre dăruire! Talentul este un har, un dar, de la Dumnezeu, care trebuie slujit cu foarte multă muncă, seriozitate, iubire, pasiune!
Le urez NOROC, pentru că au nevoie și de noroc în aceasta profesie.
Ați primit un DAR, dăruiți-l mai departe oamenilor!
Vă mulțumesc!
Interviu realizat de
Valentin ANDREI
