Echim Vancea – poet, prozator, editor, publicist
S-a născut la 19 octombrie 1951, în satul Nănești, Maramureș. Licențiat în Științele comunicării (2008), este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1998) și al unor asociații și societăți culturale și profesionale, colegii redacționale. Este redactor-șef al publicației regionale „Apșa” a românilor din Transcarpatia, Ucraina.
A debut literar în revista „Cronica”, Iași, 1973. Debutul editorial a fost consemnat, în 1990, cu volumul „Fotografie după un original pierdut”. După 1973, a apărut ocazional în publicații literare din țară și străinătate.
Este Cetățean de Onoare al județului Maramureș (2022) și al Municipiului Sighetul Marmației (2023).Dintre volumele de poezie publicate, amintim aici: „Fotografie după un original pierdut”, 1990; „Doctor fără arginți”, 1997; „Şarpele când îl doare capul” (postfață Ioan Holban), 2010; „Fiecare zi cu tăcerea ei anume”, 2014; „Precum”, 2015 ; „Umbra nu își împarte prada cu nimeni”, 2016; „Umbra vine de mult mai departe”, 2017; „Ultima pagină”, 2019; „Culoarul șarpelui”, 2020; „Paranteză temporară”, 2021; „Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii”, 2022; „Culoarea pietrelor”, 2023; „La marginea nicăierului”, 2025.
uzura ochilor închiși
trebuie desprins pământul de la pământ
și lăsat așa de cele mai multe ori
pentru a risipi datoria ce continuă
în strigăte de război nebăgate de nimeni în seamă
oricare dintre noi poate supraviețui în lipsă
se respiră prin gaura cheii
în colțuri pier în perechi
mulțimi de fecioare
încurcând după ele urmele ♦
cântec mistic în toiul nopții
să fiu clar: nici o noapte nu salvează ziua de bunăvoie
oricât aș vrea să fie așa se uită la mine în timp ce morții
îi trec prin cap fel de fel de aventuri cu calendarul
în timp ce afară plouă pe neobservate și de multe ori
se întâmplă să fie vinerea crucificându-se la umbra
spinilor în chip de răzbunare
„dorințele-s pentru fecioare au trupul suficient de pur
pentru a se sacrifica nedureros” –
îmi spune în plină amiază
de pe patul de mire una dintre fecioarele în vârstă
undeva o altă fecioară îmbătrânită
se mărită cu dorul meu
din patul strâmt
îmi strigă din întuneric întruna numele ♦
insidios
apa-și cere ochiul înapoi
uși albe încep să plângă din nou „la dracu’” –
spui încurcat
undeva lumina se revarsă din candelabre
trebuie să ne grăbim toate semnele arată
că întâia lumină
s-a prăbușit undeva între cer și pământ –
viermii privesc nemișcați cum mușc din pământ ♦
la întâmplare în dimineața aceasta
cuprinse în putregaiul cuvintelor sunt
vârsta adultă ruptă și înjunghiată
bunicii care devin idoli
părinții care devin străini
copilăria care a fost ceasuri solare
scut îmi este în reluare lumina
ajutându-mă să fotografiez Apocalipsa
zilei și-a nopții invidioase pe cuvintele date uitării
aidoma ultimei nopți din cele o mie și una ♦
cartea de taină
mă trezesc în zori să văd cerul până nu se umple de
zumzetele sufletelor atârnând reci de liniște
adesea-mi doream
o iarnă în care să stau cu legenda morții
dinaintea unui foc cu lemn de stejar adus din zănoagă
alteori îmi doream o iarnă caldă în care să îmbrac
haina bunicului mort înaintea nașterii mele
niciodată de când mă trezesc în zori nu îmi amintesc
dacă în noaptea aceea
copilul numit după îngerul mesager
aducea vești bune de la mormântul năpădit de răni
în ciuda nopților pierdute cu cartea de taină
relaxându-te ♦
de lăsat (I)
o punctuație minimă fără sfârșit pentru ultima pagină
de aici începe a se rări politica identitară a poetului
nu se discută nimic altceva decât despre fiecare pagină
ca despre o posibilă capcană pentru deplina tăcere
ce acoperă zgomotele celor o mie și una de nopți
o pagină goală este o pânză osândită gloriei morții
o rătăcire în suflarea fierbinte în ceafă a diavolului
în Nord s-a rătăcit cu harta unei lumi pe genunchi
cel-ce-nu-cutează a își opri răsuflarea spre a nu fi
dat în vileag nimănui nu-i pasă de mușcătura de viperă
aici este cel mai dulce blestem al numelui său
nimănui
nu-i este teamă că-l va pierde din vedere pe celălalt
sau dacă o dimineață-i mai albastră decât aseară
aici minima punctuație nu trece
dincolo de muntele alb în timp ce ucizi
nu te gândi să fii ucis ros de lumină
cuțitul din Nord se ghemuiește în ea
ai încredere în apă dacă ai încredere că vei pluti
vei pluti o umbră-i de lăsat
pe vârful râului și cei liniștiți
ar putea să plângă moartea
de parcă nu ar fi o altă opțiune
decât o pereche de mâini
pe care-ai găsit-o cândva potrivită să îți închidă ochii ♦
copacul ce aduce îndoiala
nu există tăcere mai frumoasă
decât cea a copacului în floare înflorit noaptea
toată acea tăcere de o aș avea
ceruri neterminate-aș cânta
de prea multă rostire-aș muri –
cuvintele mele trebuie să fi fost
sub un copac ca acesta ♦
când într-adevăr este doar vântul și nu o supărare furioasă
în anul în care m-am născut
sistemul de avertizare timpurie a funcționat defectuos
raportând să ne pregătim pentru dezastrul greșit
următoarea apocalipsă va avea loc preventiv
poate că ați auzit această poveste
și despre cum a fost demis singurul soldat de serviciu
ca fiind cel mai periculos de ziua mea
versiuni alternative ale universului neterminat
și despre cel născut în anul apocalipsei au mai apărut
odată cu închiderea lanțului de aprovizionare și
eșecul sistemului de apă și canalizare
sfârșit într-un mod atât de bărbătesc –
o cădere nefericită
într-o bătaie cu pumni pentru nimic –
număr petalele florii de margaretă uitându-mă
la versiunea mea care a supraviețuit
sperând că poetul acela războinic
va păstra răzbunarea pentru nesfârșitul pustiului ♦
singur gândindu-mă la o altă despărțire
mi-aș putea cere scuze pentru că aș putea dansa
dar veștile despre tine se așază nesigure peste
anotimpuri oriunde sunt în viață port cu mine:
o trusă de prim-ajutor
o frunză de nuc
o scrisoare neexpediată
o adresă cu haremuri de zi
o floare învăluită în pâcla de duminică
un album foto
un buchet de flori ofilite
un braț de lemne de foc
un geamantan cu scrisori necitite
un nume niciodată precis
dar niciodată nu port cu mine:
un topor de luptă ruginit
o rană nevindecată
un fotoliu fără număr de inventar
o săgeată tristă
un cuvânt părtaș poemelor mele
o insulă în care cineva sau poate tu a crezut
un anotimp fără de nume
o stea neclintită
un cântec funebru
o plecare fără-întoarcere
supraviețuirea nu este o sirenă este o simfonie
pentru care ne luptăm uneori dar supraviețuirea nu
este lupta este senzația că ai adormit într-un loc sigur ♦
spațiu de odihnă
singur în pat gândindu-mă la o altă despărțire
moartea trăiește slujindu-se pe sine
& crizantema nu înflorește într-o noapte fără stele
„cine sunt eu să luminez cerul?” – mi se spune
știu
nimeni
dar învăț să cumințesc pământul
în cea mai rece tăcere
„a avea încredere în viață-i pierdere de vreme” –
îmi spune cuvântul așteptând să se împopoțoneze
cu o metaforă
mă retrag aproape de malul ce adăpostește
mlaștina nopții
în timp ce privesc mormanul de crizanteme
șarpele alb
se retrage mai aproape de ochiul orb al apei –
a căzut cimitirul ♦
de lăsat (II)
până la miezul nopții am pictat zorii
un vis umilitor m-a blestemat transformându-se
într-o lumină veninoasă alunecând peste mine
resturi de soare pluteau inerte prin ceața viscolită
în dorința de a elibera un neînțeles șir de cuvinte
ce sta cu copacii-n tăcere
în timp ce priveam viața
pe care credeam că o cunosc
dispărând din fața ochilor mei ♦
se tânguie pe sine
lumina tremura pe pântecele ei întins pe o targă
în timp ce ambulanța gonea prin întunericul dimineții
când am ajuns hainele ei nocturne miroseau a lumină
trupul ei era legat de patul de spital mi-a făcut semn cu mâna
m-am apropiat și-a strâns trupul într-o pătură verde
l-am luat ușor și l-am pus în brațele umbrei
și am plâns
de parcă nu ar fi fost soare în salon
prin fereastra deschisă se auzeau sunete apropiate
se vorbea în șoaptă despre cine a fost cândva
le-am întrerupt
apoi
asculta
asculta
asculta
spunând
nu
nu
nu
împotriva voinței tale ♦
fără să vrem suntem cu deznădejdea
„uitarea-i un cântec ciudat dă noapte bună vieții” –
spuse luându-te de mână
am plecat la lumina zilei cu inima ca o povară
fiindu-mi frică de cuvinte
era un soare bun –
de duminică –
am umblat ce am umblat –
puteam fi oricine –
dar eram eu cu numele meu îmbătrânit
„ai întrebat zorii ce trebuie nimicit” –
se ruga noaptea
„ai întreba umbra dacă merită să trăiești” –
se întreba moartea
în noaptea în care o aluniță de pe obrazul tăcerii
a fost înghițită mustrându-mă
primul meu gând
a fost să renunț la calvarul libertății în schimbul
pădurii pe care am văzut-o de mică crescând ♦
câteodată soldat alteori umbră
când am ajuns
în patria dedemult
& cărarea pe care am cunoscut-o
înaintea celorlalți
avea culoarea cenușii albe
piciorul știrbit de-acuma schelet egoist
nu era noapte să nu se întrebe
unde-i apa mereu proaspătă
pe ale cărei maluri cresc copaci
mereu în număr impar –
cum ar fi să fii martor la un miracol fără a te converti
să-ți găsești drumul la o adresă necunoscută
unde durerea nu avea lanțurile puse
o inimă suspendată-n pustie ♦
ochii au adunat tot ce li se dădea
nu văd nicio ieșire durerea a început
de la marginea copilăriei
candelabre atârnate de fire de păianjen
păreau că plutesc în aer
a fost liniște
și nu ne-a fost frică
era pace
și nu eram îngrijorați –
o durată de haos
și rugăciunea a fost schimbată în țipete
pe pietre se usucă ultima lacrimă
poruncindu-i-se să tacă pentru totdeauna ♦
absenții erau de față aici
supravegherea se hrănește cu moartea
semn al unei minți liniștite
floare zburătoare a toamnei
cu nuanță cerească
aripa ta iute –
în culori ciudate și pure
sfinte precum cerul în oglindă –
zile prelinse printre cuvinte
s-au risipit odată cu aripa ta
pasăre
sfâșiind strigătul primit de la cei morți ♦
Autor articol: Valentin ANDREI
