Numărul exact al comediilor lui Plaut stăruiește încă în incertitudine. La un moment dat, i se atribuiau 130. Era însă o eroare. Celebritatea îl făcea, fără voia lui, uzurpator: se puneau pe seama lui multe producțiuni apocrife, ai căror autori reali ieșiseră sau nu figuraseră niciodată în amintirea opiniei publice. Se mai adăuga și asemănarea de nume cu Plautius, autor și acesta al unui număr de comedii. Varron, poligraful latin din secolul I î.H., care avea faima de cel mai învățat dintre romani, a deosebit 21 de piese sigure și 19 îndoielnice. Primele, Varroniannae-le, alcătuiesc referința fermă, ceea ce și face din ea, în această privință, baza istoriei literare. Cât despre celelalte, Varron consideră că ele aparțin altor poeți, mai obscuri, dar că Plaut le-a retușat.
Din cele 21 de varroviene, numai una nu ni s-a mai păstrat. E vorba de comedia cu titlul „Vidularia”.
Plaut și-a dat seama de ce a reprezentat în viața teatrului latin. Deducem aceasta din acest elogiu-epitaf, pe care și l-a compus singur: „Prin moartea lui Plaut, Comedia plânge; scena este pustie râsetele, veselia, gluma, versurile libere, toate acestea își unesc acum lacrimile.”
Amfitrion. Subiectul comediei a fost împrumutat de la dorieni, reputați pentru puținul respect pe care îl aveau față de Jupiter și pentru felul cum petreceau pe seama aventurilor lui amoroase. Jupiter, îndrăgostit de Alcmena, pentru a se apropia de ea, a luat înfățișarea soțului său Amfitrion, în vreme ce acesta se afla în luptă cu dușmanii cetății. Mercur, fiul lui Jupiter, își slujește părintele, deghizat sub figura lui Sosie, sclavul lui Amfitrion.
La întoarcere, Amfitrion își caută soția. Cei doi Amfitrioni își vor arunca reciproc acuzația de adulter. Blefaron, ales ca judecător, ezită să se pronunțe în favoarea unuia sau altuia. Până la sfârșit, misterul se va dezlega. Alcmena va da naștere la doi copii, gemeni.
Asinaria. După cum declară chiar Plaut în prolog, a fost tradusă din grecește, după comedia cu titlul „Onagos”, de Demofil. Subiectul e de o îndrăzneală care atinge imoralitatea. El îi pune în scenă pe bătrânul Demenet și pe fiul său, Argirip, încheind un pact infam și angajând pentru plăcerea lor comună pe nenorocita Filenia, împinsă la această pierzanie de către propria ei mamă, bătrâna curtezană Cleereta. Suma plătită de către bătrânul vicios a rezultat din vânzarea unei turme de asini; de aici numele de Asinaria, dat piesei.
Compoziția lasă de dorit; e dezlânată, nu urmează un plan, are iregularități care pentru modul nostru contemporan pot să fie de-a dreptul supărătoare. Totuși, succesiunea scenelor se petrece într-o vivacitate plăcută și antrenantă, dialogurile nu sunt lipsite adesea de grație, acțiunea e veselă și totul se petrece într-o atmosferă de forță și de comunicare comică. Așa se și explică de ce autori comici ca Moliere și Le Sage au făcut împrumuturi importante din această comedie.
Aulularia. Această piesă a intrat demult în patrimoniul comic universal. În ea, spre deosebire de majoritatea celorlalte comedii ale autorului nostru, subiectul nu este un simplu accesoriu, un scenariu convențional servind doar ca pretext pentru înlănțuirea mai multor momente comice, ci contează și prin sine însuși, prilejuind în mod esențial zugrăvirea de moravuri și caractere.
„Aulularia” este una din operele literare universale care ne-au dat tabloul sugestiv al avarului și al avariției. Bătrânul Euclion, vestit pentru zgârcenia lui, a găsit, ascunsă în pământ, o oală plină de galbeni. Din această clipă, nu mai are pic de liniște; acest noroc i-a zdruncinat mintea. Totul, de-acum înainte, în viața bătrânului, va fi terorizat de grija și de obsesia vasului cu comoara. Oala cu monede de aur va ocupa aproape în permanență scena; va deveni un personaj moral al piesei.
De ce, oare, bătrânul înnebunit de furie va împinge pe sclava lui, Stafila, în stradă? Pentru că înainte de-a ieși în oraș vrea să mai cerceteze încă o dată, fără martori, comoara. De ce nu mai iese din casă, fie și până la magistratul curiei, pentru a-și ridica alimentele distribuite gratis cu prilejul zilelor de serbări publice? Pentru că în orice moment se teme de oala lui cu galbeni. De ce, la un moment dat, auzind zgomotele unor lucrători care munceau în apropiere, întrerupe brusc conversația și aleargă într-un suflet la el acasă? E simplu: pentru a se asigura că oala se află la locul ei și că n-au descoperit-o hoții. De ce, oare, va goni cu lovituri puternice de baston pe bucătarii trimiși de viitorul lui ginere pentru a pregăti un festin de nuntă? Deopotrivă, pentru ca acești „pungași” să nu scotocească prin casă și să dea cumva peste faimoasa oală.
Mereu prezentă și invizibilă, această blestemată oală, fără să se miște din locul ei, domină întreaga acțiune a dramei.
Între timp, Liconide a necinstit pe Fedra, fiica zgârcitului. Tomnaticul Megador, sfătuit de sora sa să se întoarcă neapărat, îi cere lui Euclion mâna fiicei sale. Bătrânul ursuz ezită mult până să se hotărască. Oala lui cu galbeni continua să-i dea alarme. O duce de acasă, schimbându-i ascunzătoarea de nenumărate ori. Este însă surprins, pe când făcea această operație, de către sclavul lui Liconide, acela care îi dezonorase fiica. Se pune la cale furatul comorii, pentru ca astfel zgârcitul să dezarmeze. Liconid obține de la unchiul său Megador renunțarea în favoarea sa la mâna Fedrei. Cuprins de fericire la gândul că își va recăpăta comoara, Euclion consimte ca Liconide să ia în căsătorie pe fiica sa.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: „Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
