Marea noutate pe care o aduce opera lui Ludwig van Beethoven și care îi caracterizează pregnant stilul este simfonizarea tuturor genurilor muzicale. În cei 45 de ani de creație s-a dovedit a fi un muzician de tranziție între clasicism și romantism. De aceea se spune, pe bună dreptate, că Beethoven este un compozitor deopotrivă clasic și romantic. Creația pe care a lăsat-o posterității este una cu adevărat remarcabilă, cuprinzând toate genurile muzicale: nouă simfonii; cinci concerte pentru pian; un concert pentru vioară; un triplu concert pentru pian, vioară și violoncel (unicat în istoria muzicii, se pare); treizeci și două sonate pentru pian; sonate pentru vioară și pian; șaisprezece cvartete pentru coarde; lieduri pentru voce și pian; muzică de salon (divertisment); muzică vocal-simfonică: „Missa Solemnis”, Fantezia pentru pian, cor și orchestră; opera „Fidelio” – la care a lucrat zece ani; trei uverturi: „Egmont”, „Coriolan” și „Leonora III”.
Caracterizarea creației sale
În privința concertelor, Beethoven aduce o viziune nouă, în care egalizează rolurile dintre solist și orchestră prin dialog amplu. Orchestra este îmbogățită prin diversitate timbrală, dar și prin creșterea numărului de membri. În forma de concert, introducerile orchestrale și părțile de tutti sunt mai consistente, fiind aduse și alte instrumente cu solo important. Beethoven simfonizează concertul, iar în concertele pentru pian forțează executanții să găsească soluții pentru rezolvarea problemelor tehnice.
Și în sonate aduce noutăți spectaculoase ca formă, Sistem Tonal armonic, ciclul mișcării, simfonism, combinații de forme și număr de părți variabil.
Cvartetul, cel mai avangardist gen beethovenian, este preferat din cauza surdității. Sistemul Tonal folosit fiind foarte avansat, Beethoven inovează forme complexe prin combinații de sonată, rondo, fugă, temă cu variațiuni, folosește modulații bruște la tonalități îndepărtate, momente de simfonism și bitonalism și cultivă mult disonanțele. În maniera aceasta, Beethoven face ca să dispară cvartetul clasic, iar în Cvartetul op. 59, toate cele patru voci sunt tratate egal.
În ceea ce privește simfonia, a însumat în ea întreaga istorie a genului până la el și a prefigurat trăsăturile simfoniei romantice. Simfoniile 1, 2, 4, 7 și 8 au structură clasică, iar în simfoniile 3, 5 și 7 se remarcă deja trăsături romantice, pe cadru clasic. Aduce orchestrație cu timbre noi și, deci, efecte timbrale noi, deosebite. Simfonia a șasea este programatică, de factură romantică, iar Simfonia a noua, cu voci, este constituită pe principiul ciclic, prin preluarea temei principale de la o parte la alta a lucrării. Din punct de vedere al instrumentelor, orchestra este completă, ceea ce contribuie la dezvoltarea simfonismului. Ca unicat în creația muzicală universală, există și un solo de timpan în această simfonie.
Beethoven se distinge ca și compozitor clasic prin următoarele caracteristici: are preferință pentru genurile clasice – sonată, cvartet, concert, simfonie -, ca și pentru formele clasice – sonata bitematică, rondo, temă cu variațiuni, lied cu variante; folosește în compoziție Sistemul Tonal și toate regulile de bază ale armoniei clasice, pe care le îmbină adeseori cu polifonia barocă. Este denumit „părintele simfonismului”, fiind creator de planuri sonore, melodice, ritmice, timbrale suprapuse și combinate armonic. Orchestra este clasică, adică scrie pentru coarde (mai ample), suflători și percuție (tot mai pregnantă).
Beethoven romantic se remarcă prin transformarea genurilor ca număr de părți și în care găsește atribute noi, sentimente, ritm, melodică agogică și dinamică contrastante. Acest principiu al contrastelor este tipic romantic. Apelează la sinteze de forme, genuri (cvartet, suită), înrudiri tematice, ritmice, tonale. În melodică și ritmică preferă variațiunea. Cât despre Sistemul Tonal, este de remarcat faptul că îl dezvoltă, făcându-l tot mai complex prin crearea de mai multe centre tonale, afirmate sau doar sugerate și adăugarea multor modulații.
Capacitatea de a „auzi” cu ajutorul imaginației sonorității dorite este o calitate excepțională, de care au parte, se bucură, doar geniile. Cel puțin așa afirmă specialiștii. Nefiind genii, nici specialiști în acustică sau în alte domenii de referință, nu putem înțelege acest fenomen: să fii surd și să compui o așa muzică! Nu putem decât să ne minunăm! De cantitate și calitate…
La finalul Testamentului său de la Heiligenstadt, Beethoven mărturisește atât de trist: „Nu puteam să le spun oamenilor: vorbiți mai tare, că sunt surd!”
Câtă durere și ce înfricoșătoare neputință!… Și totuși, până astăzi, muzica unui surd ne deschide nouă, melomanilor, mințile și ne încălzește inimile întru meditație, desfătare, admirație și eternă prețuire pentru geniul, gigantul și mărețul Ludwig van Beethoven. Însuși spunea despre sine: „Sunt ca un Bachus, care stoarce din struguri minunata licoare hărăzită omenirii. Eu sunt cel care le-a dat oamenilor putința să cunoască divina frenezie a spiritului”.
Autor articol: Prof. Daniela IACOB
