Considerat a fi fost cel mai important pictor în viață în anul 1930 (o mare recunoaștere pentru un artist în timpul vieții – destul de scurte, în cazul său), Nicolae Tonitza, rămâne, cu certitudine, unul dintre pictorii de cea mai mare valoare, nu doar al perioadei interbelice, ci și al artei românești în ansamblul ei.
Ca despre orice mare artist, s-a scris mult și despre Tonitza, el însuși lăsând posterității o serie de manuscrise, din care selectăm doar câteva gânduri și idei, parte din credo-ul său artistic.
Arta coloristului de seamă nu stă în marea varietate de culori pe care le așterne pe pânză, ci în muzicalitatea cromatică, ce știe s-o stabilească pe panoul lui cu ajutorul unui minimum de substanțe colorate.
Căci un artist, mai înainte de a produce, contemplă; contemplă timp îndelungat, contemplă cu smerenie natura care-l înconjoară; viaţa care se agită în juru-i şi din care el face parte cu tot sufletul şi tot trupul lui.
În judeţul nostru, avem dovada talentului şi măiestriei sale la Mănăstirea Durău, pictată între anii 1935-1937, împreună cu o parte dintre studenții săi, în tehnica encaustică, o tehnică unică în România și foarte puțin folosită în lume în acea perioadă.
Autor articol:
Radu Cristian MACAVEI
