Privire generală. Paralelă cu tragedia.
Comedia latină, dacă o comparăm cu cea greacă, n-a avut nici ea o dezvoltare ieșită din comun. Aceleași cauze și împrejurări, care au împiedicat tragedia să dureze și să-și capete o mai mare autonomie, au dăunat și comediei. Chiar există impresia că genul comic a rămas în urma celui tragic. Cicero, de pildă, care vedea în tragedia latină o glorie a geniului național, nu s-a gândit niciodată să facă o afirmație asemănătoare și asupra comediei. Cel mult s-a mărginit să precizeze că o comedie trebuie să redea în mod real „imaginea vieții”. Rămâne de văzut dacă în această precizare nu se ascundea și o critică, privind acele producții mai vechi sau contemporane care nu putuseră împlini o asemenea condiție.
Adevărul e că romanii și-au însușit spiritul tragediei mai cu ușurință decât pe acela al comediei. Tragedia, cu doctrina ei de curaj și de eroism, cu natura ei mai abstractă, avea mai multe puncte de apropiere cu concepția de severitate cetățenească din perioada republicană a Romei. Împământenirea ei în mentalitatea publică găsea astfel ecouri și sprijin în însăși structura sufletului național.
Nu la fel au stat lucrurile în ceea ce privește comedia. Aceasta, ca să se poată constitui, trebuia să fie vie, naturală, să exprime direct situații și împrejurări locale. Comediei nu i s-ar fi îngăduit să procedeze în general, cu date dintr-o ordine principială a vieții umane; ea trebuia să aducă în scenă tipuri autentice, intrigi legate de moravurile epocii și ale locului, stări de spirit capabile să exprime simțirea curentă a colectivității naționale. Subiectele exotice, împrumutate din comediile grecești, puteau ele oare să satisfacă aceste condiții? Firește că nu. În orice caz, nu puteau să le satisfacă în întregime. De aceea comedia latină nu s-a putut niciodată suda în întregime cu sufletul popular și național.
Chiar în momentele ei de înflorire, când era reprezentată de minți cuprinzătoare ca acelea ale lui Plaut și Terențiu, comedia latină păstra încă în ea o stângăcie, o notă de artificialitate, o lipsă de comunicare integrală cu sentimentul comun al cetății. Pe de o parte, e clar că genul comic latin nu
s-a putut constitui ieșind din faza primitivă a cântecelor fescennine, decât prin influența comediei grecești. Pe de altă parte, tocmai această influență grecească, cu strălucirile ei greu de egalat, a împiedicat comedia latină să realizeze prin libertatea de inspirație o mare dezvoltare.
Comedia latină n-a strălucit, n-a cunoscut o evoluție inegalabilă. Aceasta nu înseamnă, însă, că n-a avut o viață proprie, cu realizări, cu conținuturi demne de luare aminte, cu partea ei de originalitate. Romanii, ca de altminteri toate popoarele italice, aveau totuși aptitudini naturale pentru arta dramatică, în general, și pentru arta comică, în special. Populația țărănească din Latium era vestită pentru umorul și buna ei dispoziție, pentru nota sa de bun-simț și de ironie mușcătoare. Nu avea finețea și ingeniozitatea grațioasă a grecilor. În schimb, știa să observe bine, să găsească ridicolul oamenilor și al situațiilor, să descopere partea caricaturală din înfățișarea oamenilor și din faptele lor.
De altminteri, să nu uităm că latinii au creat satira. Ar fi fost de-a dreptul absurd ca ei să nu fi avut aplecări și pentru comedie, un gen atât de apropiat de aceasta.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
