Cafeneaua culturală

Istoria artelor – Teatru: Declinul Tragediei grecești (I)

Istoria artelor – Teatru: Declinul Tragediei grecești (I)

Contemporani şi urmaşi ai marilor maeştri

Opera celor trei mari poeţi tragici domină secolele şi închide în ea caracterele de bază ale gândirii şi poeziei elene. Totuşi, a lega arta tragică a grecilor doar de numele principalilor ei reprezentanţi ar însemna să o limităm, atât în întindere cât şi în înţelesurile ei. Tragedia era pentru greci un gen naţional, astfel că ea era concepută pentru a răspunde principalelor aspiraţii ale sufletului popular. Prin urmare, au existat şi alţi autori tragici, unii contemporani cu marii maeştri, alţii urmaşi ai acestora. Numele multora dintre ei sunt trecute sub tăcere este pentru că, pe de o parte, operele lor s-au pierdut aproape în întregime, iar pe de altă parte, strălucirea maeştrilor i-a izolat în aşa fel încât de la distanţă existenţa lor ni se pare minimă.

Unii dintre aceştia erau urmaşi direcţi ai marilor maeştri. Victoria la concursurile dramatice era un fapt atât de important, încât gloria nu revenea numai învingătorului, ci se repercuta şi asupra familiei lui, creându-i un fel de nobleţe spirituală şi de ereditate morală. Astfel, din familia lui Eschil au descins de-a lungul mai multor generaţii poeţi tragici ca Euforion Atenianul, Dion, Filocles, Morsimos, Melantios, Astidamas. Familia lui Sofocle i-a dat pe Iofon şi Ariston, pe Sofocle II (autor a 40 de tragedii şi învingător de şapte ori în concursurile dramatice) şi apoi pe Sofocle III. Familia lui Euripide, mai puţin fecundă decât celelalte, l-a dat totuşi pe Euripide II. La numărul acestora, trebuie să-i adăugăm pe poeţii proveniţi din familii mai puţin celebre, precum şi pe cei formaţi în alte oraşe ale Greciei. Pe lista acestora din urmă se regăsesc Pratinas din Flius, Aristarch din Tegea, Neofon din Sicion, Ion din Chios, Achaios din Eretria, Dionisos din Sicilia.

Inovările creatorilor mai puțin importanți

Aceşti poeţi tragici de mâna a doua au fost mai mult imitatori. Nu e mai puţin adevărat, însă, că în operă se găsesc, pe alocuri, şi inovaţii. Aristarch din Tegea, de exemplu, a stabilit proporţii mai potrivite pentru tragedie, corectând astfel lungimea excesivă a pieselor lui Eschil şi, mai ales, ale lui Sofocle şi Euripide. Într-una din dramele sale, Neofon aducea în scenă o anchetă judiciară şi făcea să se reprezinte în faţa spectatorilor smulgerea de mărturisiri prin procedee de violenţă, ceea ce poate fi interpretat ca o tendinţă de realism în teatru. Dar, ceea ce e mai interesant, la acelaşi autor, e felul cum pentru întâia oară a încercat să reprezinte pe scena grecească ezitările omeneşti ale voinţei, adică acele ezitări care până la sfârşit au înlocuit în conflictul dramatic pe eroul-supraom cu eroul-om.

La unii dintre aceşti poeţi secundari, dorința de a aduce inovații s-a manifestat deosebit de vizibil. Agathon, contemporan şi prieten cu Euripide, e unul dintre ei. O parte din inovaţiile sale au aerul unor întoarceri la procedeele de compoziţie din tragediile primitive. Agathon înlocuieşte stasima corului (care mai mult sau mai puţin trebuia să păstreze legătura cu acţiunea din piesă) cu simple bucăţi cântate, fără corespondenţă cu textul reprezentat. Aceste bucăţi cântate – de fapt, nişte intermezzo-uri – dădeau posibilitatea să fie transferate cu uşurinţă dintr-o piesă în alta. Prezenţa acestor intermezzo-uri denotă că episoadele acţiunii puteau să stea şi izolate, ceea ce deschidea drum spre divizarea piesei de teatru în acte.

Documentare realizată de
 Valentin ANDREI

(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: Antichitatea“, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)