Ungurii, stăpâni pe regatul croat, după cum am văzut în materialul anterior, şi pe cetatea Belgrad cu ţinutul dimprejur, şi pe viitorul banat de Timişoara, izbutiseră în ultimul sfert al secolului al XIII-lea să treacă peste zona apuseană a Carpaţilor meridionali şi să înfiinţeze, în Oltenia de azi, un fel de provincie-tampon, Banatul de Severin, cu un ban ungur peste mai mărunte formaţiuni, cnezate sau voievodate româneşti.
Un document de un interes excepţional ne permite să ne facem o idee despre situaţia politică şi socială a acelor ţinuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela IV o va acorda în 1247 cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim, pentru a veni să se aşeze în Banatul de Severin, să-l colonizeze şi să-l apere în calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut în istoriografie sub numele de Diploma Ioaniţilor.
Cavalerii Ioaniţi
Foarte curând după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înfiinţase în noul regat creştin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri“, călugări-ostaşi având misiunea de a îngriji pe răniţi şi în acelaşi timp de a fi gata oricând să ridice armele împotriva „păgânilor“, a „necredincioşilor“, adică a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (în majoritate, alcătuit din francezi). După el vor apărea şi altele, dintre: Templierii, care vor deveni mari bancheri în Occident, şi Cavalerii Teutoni (germani) care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în Ţara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (Gdansk) şi pe care, sub numele de Prusia Orientală, o vor stăpâni germanii până aproape de zilele noastre, până la dezastrul german din al Doilea Război Mondial.
Ioaniţii, după alungarea din Palestina, la sfârşitul secolului al XIII-lea, se vor instala pe rând în Cipru, apoi în insula Rhodos şi, în sfârşit, în secolul al XVI-lea, alungaţi de turcii otomani, în insula Malta. De atunci, sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de la Malta.
Diploma Ioaniţilor
Documentul ne dă un fel de radiografie a teritoriilor românești câteva decenii înainte de întemeierea voievodatului Ţării Româneşti. Aflăm, astfel, de existenţa unui voievodat românesc al unui Litovoi, căruia regele maghiar îi rezervă un statut special în interiorul feudei, şi mai aflăm că acesta se întinde şi dincolo de Carpaţi, în Haţeg, dar că acea parte regele nu vrea s-o cuprindă în teritoriul dat în vasalitate Ordinului. Mai sunt numiţi şi doi cneji, Ioan şi Farcaş. Ioan e ortografiat aşa cum îl pronunţă românii, şi nu Johann (în germană) ori Jànos (ungurește) sau Iovan (slav); farkaș înseamnă „lup“ pe ungureşte, aşa că maghiarii pretind că putea fi un şef maghiar. E mai probabil că era un cneaz român coborât din Ardeal, unde numele lui, sau al moşilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vâlcu (slav) în Farcaş. Litovoi e nume slav. Interesant e că douăzeci şi cinci de ani mai târziu, în aceleaşi locuri, un Litovoi (acelaşi sau un descendent al lui) se revoltă împotriva suzeranului ungur şi moare în luptă; îi succede un frate, pe nume Bărbat, nume vădit românesc.
Ordinul e îndemnat să cucerească dincolo de Olt fosta „Cumanie“, rezervând şi acolo, probabil în regiunea Argeş, un statut special voievodatului unui Seneslav – nume slavo-român, poate deformat de cancelaria ungară.
Se deduce din clauzele fiscale ale Diplomei că în Banat se iau dijmă şi dări din recolte şi din pescuit, deci, chiar dacă populaţia e cam răsfirată, există o ţărănime şi o economie organizate.
Datorită Diplomei Ioaniților mai aflăm că țara e totuşi destul de populată şi de structurată social ca să posede formaţiuni militare, pe care Ordinul vasal va trebui să le adune şi să le aducă regelui în caz de război cu ţările vecine.
Tot Diploma revelă că, pe lângă voievozii şi cnejii citaţi nominal, mai sunt şi alţi „mai-mari ai ţării“ (maiores terrae), cărora regele le acordă privilegii exorbitante, între care dreptul de a veni în apel la judecata regelui în caz că se contestă judecata vasalului său (Marele-Maestru al Ordinului), condamnându-i la tăierea capului. Asta înseamnă că aceşti „mai-mari ai ţării“ reprezentau o putere locală destul de însemnată încât regele să-i ia în anumite împrejurări sub protecţia lui, la curia lui la o mie de kilometri depărtare.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
