Continuăm periplul nostru prin lumea etnografiei nemţene, ghidaţi fiind de specialistul etnograf dr. Elena Florescu. Dacă în numărul anterior aflam despre apariţia locuinţei cu două camere şi cu tindă mediană, acum ne vom interesa despre textilele folosite de ţăranul român în acest tip de locuinţă.
Păretarele şi lăicerele, despre care am aflat în numerele trecute ale revistei noastre, au dobândit, pe lângă valoarea cromatică şi una pronunţat ornamentală, prin intercalarea între vrâstele simple a unor registre cu motive diverse. Ele au devenit piese de referinţă în grupa ţesăturilor populare moldoveneşti, prin calităţile estetice specifice. Proporţia dintre vrâstele simple şi cele ornamentale s-a schimbat, în detrimentul primelor. Totuşi, în satele din zona Neamţ s-a păstrat un anume echilibru, evitându-se supraîncărcarea decorativă. Aşa cum în domeniul cămăşilor populare fiecare piesă reprezintă un unicat, la fel fiecare păretar sau lăicer tradiţional se deosebeşte de altul, prin posibilităţile nelimitate ce le-a avut ţesătoarea, de a combina motivele şi culorile, de a aprecia dimensiunile, structura şi alternanţa câmpurilor, imprimându-şi propria măiestrie şi concepţie despre frumos.
Familiile de ţărani cu stare îşi cumpărau scoarţele de la târgurile şi iarmaroacele tradiţionale, ori le comandau la meşterele pricepute din sat sau la atelierele mănăstireşti. Covoarele scumpe se disting prin compoziţii ornamentale mai elaborate, închise în chenare mai late. Preferinţele locuitorilor din zona Neamţ erau orientate spre covoarele cu pomi, cu păsări, cu roți, cu flori.
Scoarţele cu formele monumentale ale pomului vieţii au fost realizate în număr foarte mare şi cu valori estetice deosebite, în secolul al XlX-lea, atât în cadrul atelierelor din mănăstirile Agapia şi Văratec, cât şi în casele din jurul acestora. Ele au constituit apogeul stilului artistic al scoarţelor din Neamţ şi Moldova în general.
Covorul cu o singură faţă, numit local alesătură, a fost lucrat de femeile mai puţin pricepute, tehnica fiind mai uşoară şi necesitând un consum mai mic de lână.
Pentru acoperitul patului s-au lucrat ţesături mai subţiri, în două sau în patru iţe, numite macaturi. Ţesute cu suveica, mai uşor decât lăicerele cu alesături de mână, macaturile le-au înlocuit, preluând şi denumirea lor – lăicer de macat.
O altă particularitate a camerei de curat din casa cu tindă mediană a constituit-o creşterea numărului şi rolului textilelor subţiri, ţesute din in, bumbac sau borangic, la care decorul realizat în stative a fost combinat cu cel brodat, dominant în ultimele decenii. Înmulţirea cusăturilor a determinat crearea unei unităţi stilistice, dobândite prin folosirea, la toate piesele dintr-un interior, a aceloraşi compoziţii ornamentale şi cromatice.
O altă categorie textilă, intrată în casa ţăranului după dezvoltarea ei, a fost perdeaua, ca piesă în sine, deoarece la ferestre se puneau unul sau două ştergare. Ea era confecţionată din două sau trei bucăţi de pânză sau ţesătură specială, pe care se aplicau cusături, la fel ca pe celelalte textile subţiri din casă.
Concentrarea în camera de curat a produselor de calitate materială şi decorativă superioară au transformat-o în adevărată galerie de artă populară, aspect relevat de numeroşi observatori. Această concepţie de organizare a interiorului a constituit tradiţia până în prima jumătate a secolului al XX-lea, regăsită şi azi în multe case ţărăneşti din Neamţ.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
