Din întreaga floră românească, cel mai cunoscut simbol al primăverii este ghiocelul (Galanthus nivalis). El ar fi fost un bărbat rămas văduv, cu opt copii. Recăsătorindu-se, copiii săi, patru băieţi şi patru fete, au fost alungaţi de mama vitregă. Necăjiţi, aceştia se metamorfozează în opt specii de flori. Tatăl i-a căutat multă vreme și neaflând ceva de soarta lor, se transformă şi el în floarea numită ghiocel.
O altă legendă se referă la culoarea albă a florilor de ghiocei. „Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe Pământ, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu culori frumoase. Când a făcut zăpada, i-a zis: „Pentru că tu umbli peste tot, să-ţi cauţi singură culoarea ce-ţi place“. Zăpada s-a dus mai întâi la iarbă: „Dă-mi şi mie din culoarea ta verde atât de frumoasă!“ Iarba a refuzat-o. A rugat atunci trandafirul să-i dea culoarea roşie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea-soarelui să-i dea culoarea galbenă. Niciuna nu ascultă rugămintea zăpezii. Tristă şi amărâtă, ajunge în dreptul ghiocelului, căruia îi spune necazul: „Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă şi-şi bat joc de mine!“ Înduioşat de soarta zăpezii, ghiocelul i-a spus: „Dacă-ţi place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine“. Zăpada primi cu mulţumire darul ghiocelului.
