Meșteșugurile înaintașilor noștri
Meşteşugurile prelucrării lemnului au constituit o categorie aparte, evoluată, la popoarele din zonele de silvostepă asiatică, europeană, americană.
Printre cele mai simple meserii privind lemnăritul se numără: lucrul la pădure, dulgheritul, şindrilăritul şi jogăritul. Prin lucrul la pădure, numit uneori impropriu şi „pădurărit”, se înţeleg mai multe activităţi silvice, printre care menţionăm: defrişarea pădurilor de foioase, pentru obţinerea materialului lemnos necesar construcţiilor săteşti sau combustiunii; decojirea, în plantaţii a unor arbori exotici, pentru proprietăţile cojii lor (scorţişoară, chinină, tananţi) sau culegerea sucurilor unor arbori, pentru prepararea unor semiproduse utile (cauciucul, dohotul).
Românii, artizani ai lemnului
Despre poporul român s-a spus că este un artizan al lemnului.
Dulgheritul sau stoleria nu trebuie confundat cu tâmplăria. Dulgheritul este, în ţările bogate în lemn, meseria care are ca obiect confecţionarea materialelor lemnoase pentru construirea locuinţelor, a acareturilor şi gardurilor. Tâmplăria se ocupă cu construcţia mobilierului sătesc.
Metodele şi procedeele întrebuinţate în dulgherie sunt cele practicate de secole în alcătuirea adăposturilor celor mai simple pentru om şi animale. La români, ele sunt relevate de construcţia stânelor şi caselor arhaice cu vatră liberă şi fără pod, a bordeielor cu fruntarii, a podurilor peste ape, a îndiguirilor de lemn, a întăritorilor teraselor de cultură la munte. Tehnica îmbinării bârnelor în toate acestea cazuri este, în general, redusă la câteva procedee similare, unanim răspândite.
Șindrilăritul este o îndeletnicire anexă a dulgheriei, care uneori se poate transforma în meșteșug propriu-zis. Șindrilarii fac scândurele pentru acoperit case.
La noi, șindrilăritul a fost dezvoltat până în secolul al XIX-lea, când sate întregi de munte se ocupau cu confecționarea șindrilelor (numite uneori șițe), pe care le vindeau apoi la târguri și în orașe.
Dogăritul, de la necesitate la artă
Printre prelucrătorii lemnului mai trebuie amintiți dogarii, caretașii, covătarii, lingurarii, spătarii (cei care confecționau spate pentru războiul de țesut).
Dogăritul a apărut ca o necesitate în gospodăriile oamenilor din vechime. Culturile agricole, fie ele de viță-de-vie ori de varză (spre exemplu), au impus, după etapa recoltării, crearea unor vase de dimensiuni mari pentru depozitarea produselor. Așa s-a ajuns la confecționarea butoaielor.
Treptat, în timp, produsele finite ale dogarilor s-au perfecționat, s-au diversificat, ajungându-se, mai ales în ultimele decenii, ca acest meșteșug să fie ridicat la nivel de artă.
În Neamț, la Piatra Șoimului, am dat peste un dogar al cărui meșteșug tinde spre actul artistic. Este vorba despre Neculai Țupu, cel care mărturisește:„De la 12 ani eu sunt dogar. De când a murit mama și am rămas cu şase surori. Tata m-a luat și m-a învățat meșteșugul. Pe vremuri, mă duceam cu tata în pădure să aducem lemne; le căram în spate. Acum, lumea îmi aduce lemnul direct la atelier. (…) Lemnul cel mai bun pentru confecționarea butoaielor, în caz că dorești să pui țuică în el, este lemnul de agud sau salcâm, pentru că dă o culoare gălbuie băuturii. Pentru vin, eu recomand lemnul de stejar. (…) Din patruzeci de dogari, câți erau în tinerețea mea, am rămas doar eu.”
Alți meșteri populari nemțeni valoroși în domeniul prelucrării lemnului sunt Costi Lungu (Târgu-Neamț) și Dorel Bucur (Dămuc).
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
(Pentru documentare s-a folosit lucrarea „Etnografia Văii Bistriței”, Piatra-Neamț, 1973, precum și arhiva ziarului „Ceahlăul”)
