În anul 2000, la Editura Nona apărea placheta de versuri a tânărului poet Ciprian Filip, denumită „Gânduri”. Reușita sa editorială era închinată mamei sale, autorul însuși prezentând demersul printr-un material intitulat „În loc de prefață”:
Poeții sunt filosofi / Marcați de grijile nepăsării / Culmea neputinței atinge de multe ori căi ascunse relativ.
Calea tuturora ar trebui să fie cunoașterea, iar tuturor le e frică a nu distruge floarea neputinței.
Ar trebui descoperirea sinelui / Trăită într-o lume mai clară Slăvind bolta cerului / Și cele patru colțuri ale lumii.
Așa cum noi ne naștem și murim / Așa se naște cerul – moare / Iar noi ne naștem și murim.
Etape ale vieții înverșunate ne găsesc pe noi în vâltoare. Nestrămutata forță care crește / Ne-nvârte-n cerc urcând treaptă cu treaptă/în văzul nostru-orbecăim.
Această lume nu e pentru noi./ ne spunem … e pentru alții care vor veni.
Lasă-i să cucerească singuri ! … ne mai spunem.
Dar ei vor cuceri ?
Nici noi nu suntem singuri / Avem prostia de a fi / Tabac în creierul învăluit.
Iar ei, de vor fi singuri / O mână înghețată – ce folos – Oricum ne naștem și murim … !
MOTIV PENTRU O CARTE „Sunt toate cele ce străbat prin noi, la care noi putem sau nu a le răspunde”... Sunt toate acele gânduri bune care-ți îndeamnă inima pentru a scrie, credința cum că fiecare om va arunca privirea pe astă carte și-n aceste gânduri. Va inspira o minte, două poate, destinul nostru și-al acestor oameni, căutători în plină noapte de-a inimii iubire... Motivul pentru carte, așadar, există așa cum pe Pământ răsuflu mai rezistă o mare-adâncă de piepturi dezgolite care s-arunce răul înapoi în hăuri și-n morminte… PRIVINDU-I, ASCULTÂNDU-I... Stau dinaintea lor; îi privesc. Sunt fel și fel. Stau dinaintea lor, Pe buze fluturând uimire. Stau ca un prost și mă uit (Cu greu mă ridic deasupra situației, în deplină tăcere. Din când în când mai alung cu mâna câte o muscă...) „Sunt foi pline cu ștersături” - mi-am spus. Și îi priveam, ascultându-i…! LEGILE OMULUI Fugăriți de lumina zilei Oameni, trupuri de oameni, Arătându-le sclipirea-n raze Ale Soarelui pângărit Nerușinat privitor de sus! Călcând cu frica-n oase, Căile încurcate- Pe urmele pașilor, Ale Domnului lăsate... Cu ochi de gheață sclipitori Neobosiți de truda căutării, Răspunsului curgând cum ceara De pe lumânare, aievea, Amprenta există dar, Întunericul este prea mare! Entități printre noi crescând, Cu fiecare zi ce trece „Suferinzi” căutând dreptatea Bolnavi căutând dreptatea, Bolnavi și suferinzi întrebându-se: Idealul... Un produs al Bibliei? Și/ apoi, înainte mergând, Drumul inimii răsfrânte Vom căuta noi cu privirea Cerul să-l clintim... Cu trupuri pângărite Și adormite fețe arătând. Oboseala nopții pierdute De grijile zilei de mâine COMPLET - INCOMPLET Ape interminabile și flori pe mormânt Destinul... Strigare apăsată umplând pe jumătate Sufletul jucându-se-n intensitate Bătăi neîncetate, o cunoscută cauză Pierdută agonie ce clipe numărând Arătări ce rătăcind-destinul... O vrajă aruncată nopții, Știința, neștiința-finalul sfâșiat încredințat incestului Destinul... Voință, rea credință-nvăluită. Iubire părăsită, Complet și incomplet! IUBESC A mea casă (deschisă poartă) Iubirii veșnice îmi poartă, Sufletul înaripat în 'naltul cerului Sclipindu-mi steaua cu noroc. Cu păr bălai și chip demonic Rostindu-mi vise, clipa nebuniei, Ci eu cu ale mele brațe-ntinse Cuprind acest parfum, Suspin de vorbe aruncate! Când mă gândesc acuma, Căci scris-am pentru ea Despre umbră, despre Soare, O simfonie mișcătoare Lucerna-nimfa protectoare, Acoperindu-mi inima cu lacrimi Iubesc sfârșitul, iubesc iubirea, Iubesc sărutul sfâșierii, Iubesc până la moarte… Pe bancă stând afară-n Răcoroasa vreme, Tăcere mă apasă, În noapte-privitor la stele în gânduri-leagănele fricii Cu stele mă-mpresoară... E steaua mea? Și ea... Lângă mine se așază Luându-mi mâna într-a ei Și mijlocul cuprinde, O seară minunată! NEȘTIUTA BĂTAIE A CLOPOTULUI În jurul simpatiei învârtindu-te, Sau dragostea către necunoscut Tu, suflet bolnav te-ai rătăcit Pe aleea roasă de pașii mergând Asemenea vremii întinsă cu ură! Suflând în zadar perdelei de ceață Cunoaștere totală nu vei avea, Ci doar scăpându-ți printre degete, Va deveni Figură moartă împotriva naturii. Cu-acei timizi ochi furioși În carapacea sfărâmată, De-amarul vremii pierdute Cu lacrimi care n-or ajunge Satisfacției altora! Și-atunci, pedeapsă se va cere! Odată cu neștiuta legănare, Bătaie a clopotului În inimă-ți fiind iluzie Ori arzător apus de Soare, Cu mâini puternice întinse Ajută-te pe tine! Sau dacă nu... În negura vremii pierzându-se Secretul viețuirii… Zâmbindu-ți fals și trist Atunci când ploaia căzând Inexistibil răspuns va avea. GÂNDURI Umbre, tristețe și gânduri. Voci, fețe și sunete amăgitoare. Urâtul te ridică în slăvi pe când Frumusețea te coboară adânc Tu, pierdut între idei... O ploaie de vorbe Sub bolta cerească Strigare la zei, o rugă-n păcat. Prea sfântă, tăcută-n visare Căutător de ambianțe lirice Ești personaj satiric în poveste Intensitate-n gânduri ce pleacă Urechea la vorbe... Pierdut în amintirea unei gândiri obscure Când sângele-ți Aleargă prin vene, Șușotind exteriorizează ideile, În freamătul covârșitor în timp Te-alegi cu o inimă ruptă Nestatornică tâmpenie visarea...!
Autor articol: Ciprian Filip
