Poeta Cristina Dumitru Pascal, aflată la momentul debutului editorial, este pietreancă, a absolvit în 1985 liceul „Calistrat Hogaș” (actualmente colegiu național), secția Filologie-Istorie.
Sub îndrumarea profesorul de limba și literatura română Emil Leahu, scrie primele poezii. Profesia sa de mai târziu, aceea de contabil, nu a împiedicat-o să continue. A făcut-o, de-a lungul anilor, dar i-a lipsit curajul de face cunoscute creațiile sale. Până acum. Ce s-a schimbat? „Probabil încrederea pe care mi-o dă vârsta maturității. Sau încercarea de a umple un gol interior, ca atunci când ai un vis prins într-un balon, pe care îl vezi cum se îndepărtează cu fiecare secundă și știi că dacă nu îl spargi acum, nu o vei mai face niciodată. Și atunci am început să-mi spun povestea.”, spune poeta.
Întâi timid, creațiile sale au fost publicate în revistele „Inimă de român” (manager: poetul Sorin Dumitrache), „Sintagme Codrene” (manager: Vasile Dan Marchiș), „Revista vorbelor scrise” (manager: Liviu Ioan Mureșan). De asemenea, versuri scrise de Cristina Dumitru Pascal au apărut în antologiile „Poeții mari ai vremurilor mici” (coordonator: Sorin Dumitrache), „Clepsidra cu sentimente”, „La poarta veșniciei – satul românesc”, „Eu sunt un fulg de zăpadă” (coordonator: poeta Mariana Moga).
A scris și proză scurtă, în cadrul proiectului colectiv „Ficțiuni reale”, inițiat de actorul Florin Piersic jr., și în grupul comun „Jokeri de cuvinte”.
„De ce «Aripi de înger»? Pentru că asta reprezentă pentru mine poeziile pe care le-am scris. Aripi de înger! Dar, mai ales, pentru că asta sunteți dumneavoastră, cititorii, cei care mă cunoașteți, mai mult sau mai puțin, care m-ați citit de la început, care m-ați încurajat și care mi-ați spus «Poți!». Așadar, această carte este gestul meu de mulțumire fără de dumneavoastră, cititorii!”, a mai precizat poeta.
Ploua în ziua când ne-am întâlnit.
Ploua-n momentul când ne-am despărțit.
Ploua când dragostea ne-nvăluia,
Ploua, la fel, când ne certa.
Ploua la prima-mbrățișare,
Ploua la-ntâia sărutare.
Ploua la început de drum,
Ploua și la final, când totul era scrum.
Ploua necruțător în gândurile tale,
Ploua înverșunat în visurile mele.
Ploua peste speranță și peste bucurie,
Ploua de supărare, ploua și de furie.
Ploua când stropii au uitat să ne vorbească,
Ploua când n-au mai vrut de noi să ne-amintească.
Ploua când din poveste, din nou, ne-au plăsmuit.
Ploua.
Din picuri ne-am urzit și ne-am iubit.
Când ne-am cunoscut eram cel mai trist om din lume.
Paiața cu masca de fericire peste dureri uscate în ierbarul neiertării.
Pribegeam prin viață și mâinile tale mi-au fost hartă.
Mergeam desculță pe spinii regretelor
și mi-ai sărutat talpa cu parfum de drum neumblat.
Zâmbetul îmi orbise și ai aprins o candelă, să-i poarte calea până când
te voi vedea.
Mi-ai pus inima în palme și ai transformat-o în apă de izvor, să-mi spele
rătăcirile din colțul-negurat al amintirilor.
Mi-ai cules lacrimile și ai udat prezentul din mine.
A înflorit a liniște și a dragoste.
Brațele tale râdeau a veșnicie când m-au învăluit.
E atâta tihnă în gând și în noi că aud îngerii cântând.
Știi cât de mult te iubesc?
În noaptea când norii albi au rostogolit
luna în mare și au despicat valurile uitate de timp,
ea s-a strecurat sub privirea lui.
Căuta o oază de liniște.
Dar în sufletul bărbatului era furtună
și ochii îi înghețaseră pe frânturi de iubire risipită.
A înțeles că e orb și i-a citit viața,
i-a desenat gândurile, i-a hoinărit sentimentele.
Seara a cântat balade pe vioara buzelor lui, până
când picături de păcat s-au scurs pe un suspin îngropat,
undeva, în adânc.
Și l-a făcut să vadă.
Apoi, și-a închis pleoapele încet, cu grijă și a lăsat
dimineața din trupul lui să apună peste corpul ei.
Din el nicicând să nu mai plece.
A nins în ziua aceea.
Mult și des.
Ne-am întâlnit la poartă.
Întâmplător.
Eu și Moartea.
Nimic nu circula.
Și am chemat-o înăuntru.
La un pahar cu vin sau o cafea,
O vorbă simplă sau o bârfă mică.
S-a așezat pe-un scaun, obosită.
E singură, săraca și e tristă.
Prieteni nu mai are, nici oameni dragi în jur
Și lumea o urăște și-o blestemă cu ciudă.
„Nu vreau decât să nu mai fiu un negru absolut.
Urâtă nuanță, nu îmi place.
Mi-aș mai dori să ațipesc o clipă, un minut,
De toate și de tot să uit.”
A adormit târziu în noapte.
În brațele mele.
I-am mângâiat respirația rece
Și i-am îmbrățișat încruntarea.
Dimineață plecase.
Luase cu ea doar un ruj roșu.
Am zâmbit.
Nu mai era o singură culoare.
A fost odată ca niciodată, o dimineață în care,
într-o sală cu multe uși închise, m-am născut.
O toamnă lungă se hrănea din gândul meu
și nu știam pe unde să o iau, pe unde m-am pierdut.
A fost odată ca niciodată, un drum pe care am colindat
doar cu pustiu și un mănunchi de cruci.
Eu l-am ales.
O toamnă lungă se hrănea din gândul meu
și nu știam de am, sau nu, ceva de înțeles.
A fost odată ca niciodată, o după amiază
în care cu doamna în negru m-am întâlnit.
O toamnă lungă se hrănea din gândul meu
și nu știam: să o urăsc sau să o mângâi cu uitări la infinit.
A fost odată ca niciodată, când Domnul din icoană a ieșit.
Într-o noapte.
O toamnă lungă se hrănea, din trupul meu
și am știut că lacrima-i ce-n palma mea s-a liniștit,
Iertare se numea, și-era al vieții mele semn de carte.
Autor articol: Valentin ANDREI
