Născut la 12 decembrie 1954, în comuna Mărgineni, Neamț, Ion Dorofte a absolvit Facultatea de Mecanică a Universității Tehnice din Iași. În perioada 2000-2002, a urmat cursurile de Management la „The Open University”.
Pasionat de poezie și iubitor al versului, în general, fascinat încă din copilărie de profunzimea artei lirice, Ion Dorofte recită și astăzi cu plăcere un larg repertoriu de poezie românească și universală. Consideră poezia ca fiind întâia treaptă de desăvârșire pentru cel care o „naște” cu sinceritate, purtând o deosebită admirație pentru cei ce reușesc să potrivească atât de bine în cuvinte inefabilul sufletului uman.
Experiența sa de viață este una complexă; nenumăratele provocări ale mediului profesional pe care a încercat mereu să le primească cu seninătate i-au fost nelipsite însoțitoare zilnice, gata în orice moment să răspundă radiantei sale pasiuni pentru vers, cu o doza de telurică realitate. Demersurile sale poetice au luat viață ca un semn al profundei considerații pe care o poartă pentru exponenții acestei arte menite să dezvăluie finețurile, nostalgiile, speranțele celor mai ascunse, dar firești alcătuiri, cotloane și cugete ale sufletului omenesc. Poezia sa curge parcă prin mai multe albii, izvorul fiind trăirile și amintirile care i-au marcat trecerea.
FURUL
Om bătrân cu palma moale
Ai livada toată’n rod,
Iară cerul tău, deasupra,
Prins-a visele-n năvod.
Vine furul să culeagă,
Partea ta rămâne’ntreagă,
Stele ce privesc mereu,
stau să le culeg doar eu.
STRIGĂT
Iubito, de ce nu-mi auzi strigătul,
acum, când cuvântul
nu mai poate fi șoptit.
PULBERE DE STELE
Sunt suflete ce s-au născut
din pulbere de stele.
De vrei să le-nțelegi,
înalță-te la ele!
O LACRIMĂ
… Și voi pleca,
iar în lacrima
de pe obrazul tău,
se va privi o stea.
ISTOVIRE
Trupul meu e’un lut de oală,
Printre clipe care zboară,
O pasăre greu lovită,
O zi lungă, istovită.
TAINE
Taina pomului e rodul,
Taina focului e scrumul,
Taina toamnei este bruma,
Taina norului e spuma,
Taina stolului în zbor
Este dorul călător.
CER CU NORI
(haiku)
Cer de primăvară,
ploaie de flori,
în suflet, toamnă.
SATUL
Satul meu e-nmărmurit
Cu case împrăștiate
printre uliți.
În umbre de apus și răsărit,
Aracii, rari în vii,
Împung spre cer ca niște suliți.
Un fluier cânt-o doină cu jale
La stâna din deal;
Între ciobanii adunați la foc,
Nicicând n-a sunat mai bine,
lemnul de soc.
În adânc de noapte –
Căderi de stele;
În cimitir, crucile vechi
Sunt luminate doar de ele.
MUȘCHI
îmi văd sufletul
e o stâncă acoperită cu mușchi cafenii
unde zi după zi sădesc speranță
fără rod
unde an după an
ca niște flori sălbatice
cresc grijile fără a fi sădite
iar lună după lună
necazurile înfloresc
din rădăcini ascunse
…așa-mi simt sufletul ca o stâncă
acoperită de mușchi cafenii…..
AMINTIRE
(AI GRIJĂ DE NOI)
Fiecare din serile noastre – o poveste:
nu te sfii să ți le amintești
Fiecare dimineață petrecută împreună – un vis:
nu-l pierde în abis!
Fiecare zi ne-a fost un soare:
nu le grăbi apusul!
VISE PIERDUTE
În straița vieții
destine se adună
ce fapte deșarte
împrăștie-n urmă
Nisipuri și ape
bătute de vânturi
fac valuri și dune
da-nalță și vulturi
Și vise pierdute
în zile cu sori
tresar printre pleoape
tu iar te’nfiori
Doar gândul pribeag
în miezul de noapte
cu pasul grăbit
le poate străbate.
NOPȚI ALBE
(haiku)
N-am voie să beau
cafea neagră;
nici dulce!
Nopți albe, cu lacrimi
tot mai sărate.
DACĂ AI PUTEA ÎNȚELEGE
Dacă ai putea înțelege
ceea ce valurile îți repetă
ai putea merge pe apă…
Dacă ai putea înțelege
ceea ce vântul îți șoptește
ai putea căpăta aripi
să spinteci văzduhul…
Doar pământul te îngăduie tăcut
…si te așteaptă!
VINE O VREME
„nu sunt ce par a fi”
Sunt părinții mei
năzuințele mamei,
iscusința tatălui,
Jocul și curiozitatea
copiilor mei.
Sunt cuvintele pe care le-am dat
Dar mai apoi le-am luat îndărăt
Sunt cuvintele care au vindecat,
Dar și cele care au rănit și au durut.
Vine o vreme când doar trecutul
e în față,
Viitorul se pierde în ce-ar fi trebuit să fie.
Gânduri:
Când în viața ta sunt mai multe soluții decât probleme ai pierdut sensul vieții.
Oricât ai vrea să te înalți, rămâi mereu sub nivelul frunții.
Toleranța are o limită – ridicolul. Prin a fi tolerant și la ridicol, devii nepăsător, ceea ce, de fapt, te face ridicol.
Fântâna exprimă o limpezime desăvârșită în adâncul întunericului, una în care se reflectă însuși întunericul.
Orice găină care se zbate în cenușa aruncată din vatră, se poate crede pasărea Pheonix.
Când vezi același lucru, fie cu ochii deschiși, fie cu ochii închiși, atunci ești în întuneric.
Toți se feresc de ghimpi – doar privighetoarea știe să-și clădească cuibul din ei.
Nu de puține ori, în viață te confrunți cu imaginea a tot ceea ce voiai să fii și cu realitatea necruțătoare a ceea ce ești!
Autor articol: Ion DOROFTE
