Alături de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, în iunie,
românii serbează Sânzienele.
Cine sunt Sânzâienele?
Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea dansând. Sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc.
În popor se crede că în Noaptea Sânzienelor, zânele umblă pe pământ sau plutesc prin aer şi împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile oamenilor, apără semănăturile de grindină. Se spune că ar fi de ajuns ca oamenii să le nesocotească ziua și acţiunile lor benefice se transformă radical, aceste zâne devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii.
Practici și supersitiții de Sânzâiene
În preajma sărbătorii de pe 24 iunie, fetele mari au obiceiul să arunce o cunună de flori de sânziene pe acoperişul casei. Cununa rămasă pe acoperiş era un motiv de mare bucurie pentru fata care o aruncase, aceasta aşteptându-se la un măritiş grabnic, poate chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori, pentru ca fata măcar să ştie câţi ani mai are de aşteptat.
Alte fete nemăritate puneau sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, se zice, visarea ursitului. Dacă nici aşa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene în păr sau le puneau în sân.
Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită Făclia de Sânziene, fac ca această sărbătoare să fie una solară, a Soarelui. Nu întâmplător se crede că astrul zilei se află acum la „o mare răscruce“, în dimineaţa Sânzienelor spălându-şi faţa, jucându-se pentru câteva clipe şi apoi odihnindu-se.
