Cafeneaua culturală

File de istorie locală – Schiturile vechi din munții Neamțului – mic studiu de istorie religioasă

File de istorie locală – Schiturile vechi din munții Neamțului – mic studiu de istorie religioasă

Ceahlăul este muntele românesc care a atras din vechime pe monahii care şi-au dorit un trai de pustnicie. Călugării veniţi la Ceahlău trăiau în grote sau în colibe pe munte, iar atunci când iernile erau friguroase, coborau la poale, unde ridicau un paraclis sau o mică sihăstrie.

Despre primele schituri din regiune nu se ştiu multe lucruri. Puţine documente s-au emis pentru aceste lăcaşuri de cult, căci nu au deţinut un rol însemnat din punct de vedere politic sau cultural. Istoria acestor schituri se sprijină pe tradiţii, consemnate mai apoi de unii oameni de cultură şi din ele se poate întrezări şi adevărul istoric.

Un prim lăcaş a fost „Sihăstria lui Dragoş”, despre care a scris Emanoil Gregorovitza din Bucovina, la 1908, descriind călătoria sa pe plaiuri moldoveneşti. Călăuza lui, un sătean de la poalele Ceahlăului, moş Nicoară, îi povesteşte despre întemeierea schitului: „După tradiţia creştinească, acolo, în Fundu’ Izvorului Alb, a fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns. Şi s-ar fi întâmplat că, pornind Dragoş Vodă din Maramureş spre Moldova, nişte duşmani au răpit-o pe Doamna Maria şi au ascuns-o în peştera mare de aici, la obârşia izvorului. Dragoş, găsind pe doamna sa, a pus mai târziu de a zidit acolo o bisericuţă de lemn, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, nu în peştera numită Groapa Sihaştrilor, unde o găsise pe Doamna, ci mai sus, pe runculeţul ce se prelungeşte din muntele Ceahlău”.

Un document din 1611 menţionează schitul Cerebuc a cărui biserică a fost făcută de Gheorghe Movilă, mitropolitul, într-o poiană sub Ceahlău, proprietatea Mănăstirii Bisericani. Considerăm că referirea este făcută la Schitul Sahastru, confuzia făcându-se prin faptul Schitul Cerebuc s-a ridicat de către un călugăr de la Schitul Sahastru.

Gheorghe Asachi, care ajunge pe aceste locuri în 1838, deci cea mai veche mărturie directă, află că sfârşitul Schitului Sahastru a fost la 1704: „Trecând pârâul Sârbeni, după un ceas, ajungi la bâtca numita Piciorul Sahastrului şi, în urmă, la pârâul Albu, carele curge într-o vale îngustă, în al cărei mijloc se înalţă chipul antic al Dochiei. Din această strâmtoare suflă un vânt puternic şi, precum zice balada, plutesc în aer o mulţime de vulturi care ies din stâncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului şi surpând stâncile manine, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din această catastrofă a însemnat locul fostului schit şi, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează până astăzi”.

Despre sfârşitul schitului s-a aflat şi dintr-o însemnare de pe o carte datând din 1723: „…această sfântă carte ce se cheamă greceşte antologhion, iaste a dumisalei giupânesei Ecaterina, care au fost la un schit la muntele Pionu, care schit s-au risipit în ruptura omătului şi moarte încă s-au făcut acolo în risipa bisericii”. 

În a doua jumătate a veacului XIX, schitul începe a decădea, atât din pricina lipsei mijloacelor materiale, cât şi a nevredniciei soborului, fiind consemnate judecăţi de călugări vagabonzi, hoţi şi beţivi. Şi cum nimeni (autorităţi, moşieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la Cerebuc au fost duse la Durău. Rămas fără sobor, schitul s-a ruinat.

Astăzi, în poiana Cerebuc, este din nou o mănăstire, care poartă numele locului, dar şi cel vechi – Săhăstria Ceahlăului. Turistul sau pelerinul sosit la muntele Ceahlău, se poate abate spre această poiană ce oferă o privelişte mirifică asupra Ceahlăului şi unde pot afla îndrumare creştină, dar şi vechile poveşti ale muntelui.

Despre Sihăstria Sofia ne oferă informaţii Gheorghe Asachi cu prilejul călătoriei sale din 1838, şi o şi localizează: „Pentru această călătorie se cere a cungiura muntele din partea despre răsărit; după un ceas de cale agiunge la o colonie de călugăriţe numită Poiana sub Ponoare, aşezată între pârâul Chison şi Răpciune. Cea mai tânără dintre aceste călugăriţe, maica Sofia, este de optzeci de ani, care au petrecut în aceste locuri mai mult de giumatea vieţii sale. De acolo se întinde o privală sălbatică de Alpe. Întărindu-se cu un ospăţ frugal de poame, de păstrăvi zvântaţi, caş şi miere foarte bună, călătorul de aici se-ndreaptă spre amiază, trece după 40 de minute Sasca şi se afundă într-un codru tunecos, neavând altă cărare decât hăţaşul sihăstriei”.

Ioanichie Bălan spune: „Până astăzi se văd încă în marginea satului Ceahlău, pe pârâul Răpciuniţa, ruinele schitului Sofia şi câţiva pomi fructiferi, meri, peri, nuci, pruni”. Prezent pe acele locuri, în 1985, Gh. Iacomi a fotografiat livada şi ruinele temeliei.

Gheorghe Asachi a plecat de la Schitul Hangu (Palatul Cnejilor) şi s-a îndreptat spre Stânca Dochia, trecând pe la această sihăstrie şi pe la Cerebuc, Pârâul Chison (astăzi numit Chiruţa), la Răpciuni, ce se se mai cheamă şi Răpciuniţa. Bisericuţa a fost mutată în anul 1903 în cimitirul Mănăstirii Durău şi o carte poştală de la începutul secolului XX ne prezintă imaginea ei. La 1880, mitropolitul Iosif Naniescu se adresează lui Petru Mavrogheni, administrator al domeniului fostului domn Mihail Sturdza, cerându-i să ajute cele 4 schituri de pe moşie: Hangu, Durău, Cerebuc și Răpciuniţa. Lipsa mijloacelor materiale şi mărirea satelor au dus la părăsirea ei.

Astăzi, în locul numit Poiana Maicilor s-a ridicat biserică şi s-a adunat sobor de maici care viețuiesc pe locuri sfinţite de Sfânta Mavra sau Sofia.

Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU