În zilele prin care am bătut la pas Florența, leagănul Renașterii, ne-am gândit mereu la clipele când aveam să ajungem față în față cu unele dintre cele mai mari opere de artă ale lumii. Am visat clipele când aveam să admirăm operele lui Da Vinci, David al lui Michelangelo, sculpturile lui Bernini ori picturile lui Rafael. La fel de speciale au fost și momentele petrecute în sălile care găzduiau capodoperele lui Botticelli. Pentru moment, alegem să facem referire la „Primăvara”, una dintre cele mai cunoscute picturi ale artistului florentin.
„La Primavera”
Este una dintre capodoperele create de Sandro Botticelli (1445-1510). Pe numele său real (și complet) Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi, și-a finalizat opera în 1482, fiind comandată, probabil, de Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, vărul lui Lorenzo Magnificul. Pictura este considerată un poem vizual complex. Botticelli nu s-a folosit doar de un singur mit, ci a împletit aici fragmente din literatura antică (Ovidiu, Lucretius) cu filozofia Renașterii.
Mitul Metamorfozei – de la Nimfă la Zeiță – se regăsește în partea dreaptă a tabloului, unde Botticelli ilustrează o transformare descrisă de poetul latin Ovidiu în poemul „Fasti”.
Un prim moment pe care privitorul îl deslușește se petrece între Zefir și Chloris. Zeul vântului de primăvară, Zefir (reprezentat cu chipul albăstrui), o urmărește pe nimfa Chloris, pe care, conform mitului, o răpește și o ia de soție. Urmărind cinematografic tabloul, se poate observa transformarea în Flora, căci, având remușcări pentru gestul său, Zefir o transformă pe Chloris în zeița florilor și a primăverii. Botticelli sugerează într-un mod aparte că cele două – Nimfa și Zeița Flora – sunt, de fapt, aceeași persoană, dar în etape diferite, prin florile care ies din gura nimfei Chloris, flori care par să se „verse” direct pe rochia Florei, personajul de lângă ea. Detaliul este, în aceeași măsură, subtil și important.
Mutând privirea din dreapta către centru, călătorul împătimit de artă dă peste mitul Grădinii Hesperidelor. Căci cadrul în care se află personajele nu este doar o pădure oarecare. Mulți istorici de artă consideră că Botticelli a pictat legendara Grădină a Hesperidelor, unde creșteau merele de aur, reprezentate aici prin portocale, fruct care era simbolul familiei de Medici (unul dintre ei, să nu uităm, a comandat opera), fructele fiind numite în epocă „mala medica”.
În centrul imaginii o găsim pe Venus (Afrodita), care domnește peste această grădină a armoniei. Spre deosebire de alte reprezentări unde este nudă, aici ea este îmbrăcată ca o matroană florentină, simbolizând Venus Humanitas (Umanitatea). Ea reprezintă forța morală care stăpânește natura. Deasupra ei, Cupidon, legat la ochi, își îndreaptă săgeata spre una dintre cele Trei Grații, declanșând scânteia iubirii.
Cele Trei Grații (Charites) sunt însoțitoarele tradiționale ale lui Venus: Aglaia, Euphrosyne și Thalia. În mitologie, ele reprezintă Splendoarea, Veselia și Abundența. În contextul neoplatonismului (filozofia preferată a lui Botticelli), dansul lor circular reprezintă ciclul divin: Dăruirea, Primirea și Întoarcerea (darul, care pleacă de la Dumnezeu, trece prin oameni și se întoarce la divinitate).
În extrema stângă, Mercur (Hermes), Gardianul Grădinii, stă cu spatele la restul grupului, ridicându-și caduceul (bastonul cu șerpi) către cer. El este mesagerul zeilor, dar aici acționează ca un „dispensator de nori”. El alungă ultimele rămășițe ale iernii pentru a proteja primăvara eternă a grădinii. Mercur reprezintă rațiunea și legătura cu lumea divină, închizând ciclul tabloului care a început cu pasiunea brută a lui Zefir.
Turist de serviciu: Valentin ANDREI
