În momentul când Țările Române erau suficient de independente faţă de unguri sau de polonezi pentru a se dezvolta oarecum liber, apare o nouă putere, o putere formidabilă: turcii otomani.
Turcii otomani. Contextul istoric al Europei de Sud-Est la început de Ev Mediu
Se știe că şi cumanii erau turci, şi pecenegii au fost turci, dar în Anatolia, Turcia de astăzi, apare de la sfârşitul veacului al XI-lea şi până în veacul al XIII-lea o mare putere, cea a turcilor selgiucizi, rude apropiate ale cumanilor de pe ţărmul nordic al Mării Negre. Când aceştia sunt înlăturaţi de valul mongol, statul înfiinţat de ei se prăbuşeşte şi, în locul lor, un alt neam, tot de turci, care a preluat numele unuia din fondatorii lui, Osman (de unde s-au numit osmanlâi sau otomani), apare în Anatolia, în fostul teritoriu al imperiului.
Primii turci care au trecut Bosforul au fost aduşi de un împărat bizantin, al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino (1341-1355). Disputele interne din imperiu – între familii, între facţiuni religioase – erau atât de violente, încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostaşi turci otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o dată ajunşi pe pământul Europei, la Nord de Bosfor, nu vor mai pleca. Aşa începe încercuirea Constantinopolului, încetul cu încetul, de către descendenţii lui Orkan, sultanul osmanlâilor, care trece primul Bosforul.
Dacă bizantinii se bat între ei şi nu mai sunt în stare să ţină piept turcilor, cei care încearcă să oprească expansiunea otomană în Balcani în acel moment (1300-1350) sunt sârbii, care, după bulgari, formau al doilea mare stat care s-a constituit în Peninsula Balcanică la sfârşitul veacului al XII-lea, cu dinastia lui Ştefan Nemanja. Ei ajung la un maximum de putere în veacul al XIV-lea, sub conducerea lui Ştefan Duşan, care domneşte de la 1331 la 1355. Acesta are ambiţia de a cuceri Constantinopolul şi chiar se intitulează împărat. Însă, după moartea lui Ştefan Duşan, în 1355, regatul sârbesc (care cucerise şi Macedonia, Albania şi o parte din Nordul Greciei, devenind un regat întins) se împarte în mai multe principate, peste fiecare domnind un despot.
Atacul turcilor găseşte deci regatul sârb slăbit. La 20 iunie 1389, are loc la Kosovopolje, „Câmpia Mierlei”, în care în cele din urmă turcii îi înving pe sârbi şi îl omoară pe regele lor, Lazăr. De-atunci începe cucerirea Serbiei de către turci.
Mircea cel Mare (zis şi cel Bătrân )
Mircea cel Bătrân. De ce i se zice „cel Bătrân”? Fiindcă mai târziu au fost alţi voievozi cu numele Mircea, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile anterioare, i-au spus „cel Bătrân”, adică cel Vechi.
La bătălia de la Rovine, Mircea era un voievod încă tânăr. Domneşte treizeci şi doi de ani, cu întrerupere de vreo doi ani, în urma faimoasei bătălii de la Rovine, care a avut loc la o dată controversată: după o sursă sârbească (târzie), la 10 octombrie 1394, după două surse bizantine contemporane care nu pot fi contestate, la 17 mai 1395. Ele pomenesc de moartea în acea bătălie, în rândurile turceşti, a mai multor mari seniori sârbi, vasali ai sultanului, printre care Marko Kralje- vici şi Constantin Dragaş.
În mai 1395, trecuse Dunărea, cu oaste mare, sultanul Baiazid, zis Fulgerul (Yîldirim/ Ilderim/ Ildârâm), cel care-i va învinge la Nicopole, în anul următor, pe cruciaţii apuseni. Venea să răzbune îndrăzneala lui Mircea de a fi făcut, în primăvara anului precedent, o incursiune la Sud de Dunăre, până dincolo de munţii Balcani, ca să distrugă cuibul de bande turceşti care năvăleau periodic în Muntenia.
Mircea îl înfruntă singur pe Baiazid (Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, nu ajunge să îi dea ajutorul promis) într-o bătălie sângeroasă. Pierderile sunt enorme, mai mari însă de partea turcească, astfel încât Baiazid se retrage la Sud de Dunăre şi se grăbeşte către Anatolia, unde îl pândeau alte primejdii pentru împărăţia sa.
Locului unde s-a dat celebra bătălie i-a rămas numele Rovine. De fapt, n-a existat nici o localitate sau nici un loc purtând acest nume, acesta fiind preluat dintr-o traducere în sârbeşte a unei cronici bizantine. Sârbii traduc termenul fousato (de la latinescul fossatum), care denumeşte, în cronica bizantină, localizarea oştii lui Mircea, adică a taberei valahe, prin na rovinah, „la şanţuri”.
Înfrângerea – pe care şi unele cronici turceşti o recunosc – a avut mare ecou în Europa. Despre ce a urmat, în numărul următor.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
