Interviu - CRISTIAN IACOB, actorul care de mic s-a visat actor

„Cu siguranță voi fi până la sfârșitul vieții un «aiurit» cu picioarele pe pământ, dar cu mintea-n nori și sufletul jinduind cerul”, spune cel care se numără printre cei mai apreciați actori români

Cristian Iacob s-a născut în ziua de 18 octombrie 1963, la Galați. Venit pe lume într-o familie de artiști, tatăl – sculptor, mama – pictoriță, a fost atras de mic de lumea artelor și a visat să devină actor: „Îmi aduc aminte și că prima mea compunere din clasa I a fost despre cum vreau să mă fac actor precum Chaplin sau bufon la circ. Alea au fost primele mele cuvinte, după bastonașe. Aveam și un complex de înălțime, caraghios, bineînțeles, pentru că eu credeam că actorii trebuie să fie înalți.”, spunea într-un interviu acordat publicației „Adevărul”.

Datorită mamei sale, a studiat, timp de cinci ani, vioara. „A fost o disciplină și o educație spartană destul de importantă pentru devenirea mea ulterioară!”, avea să declare actorul.
A intrat primul pe listă la Facultatea de Teatru, atunci fiind convins că a învins sistemul, deoarece în acea vreme locurile erau puține și erau favorizate odraslele mai marilor zilei.

A absolvit Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” București, în anul 1992. Printre premiile obținute amintim: „Cel mai bun actor în rol principal” pentru interpretarea rolurilor Zanetto Venețianul, Zanetto Marinarul și Zanetto din Bergam, în spectacolul „Trei gemeni venețieni” (de Antonio Collalto, regia: Nona Ciobanu), în cadrul Festivalului Național de Comedie Galați, 2015; Premiul pentru interpretare masculină cu rolul Matei din filmul „În film, la Nașu’” (regia: Christina Iacob), Dublin 2013; Premiul „Makhila de bronz”, Premiul de interpretare pentru rolul Pepe din filmul „Pepe și Fifi” (regia: Dan Pița), Arcachon, 1995; Premiile UCIN (1994) și „Pro Victoria” (1995) pentru rolul Pepe din filmul „Pepe și Fifi” – 1994.

De curând, a strălucit pe scena Teatrului Mic din București, în rolul Alexei Alexandrovici Karenin, din „Anna Karenina”, după Lev Tolstoi (regia și scenografia: Dumitru Acriș). Aceasta a fost ultima premieră a anului 2024.

– Domnule Cristian Iacob, copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la dumneavoastră. Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini.

Aș vrea să vă mărturisesc de la început că mi-am propus să mă maturizez post-mortem. Actorii sunt condamnați la joacă, la emoție, la reacții paradoxale, nu neapărat conforme cu comportamentul obișnuit. Desigur, vorbesc despre viața pe scenă, nu în afara ei. Copilăria și adolescența mi-au fost pline de o mulțime de întâmplări extreme, suculente, unele tandre, altele agresive, unele frumoase, altele și mai frumoase. Trăind într-un mediu artistic prin excelență, nu prea m-a interesat materialismul, ci mai degrabă poezia vieții. Și așa am rămas. Nu vreau să fiu fățarnic, îmi place o situație materială bună, dar accederea către ea nu e pe primul loc. Și, mai ales, nu cu orice preț. Cu siguranță voi fi până la sfârșitul vieții un „aiurit” cu picioarele pe pământ, dar cu mintea-n nori și sufletul jinduind cerul.

– Ați intrat primul pe listă, la admiterea la Institut. Spuneați undeva că ați simțit atunci că ați învins sistemul. Ce vă amintiți de pe vremea aceea?

Am intrat primul pe listă și ultimul pe listă, fiindcă era un singur loc la incorporabili, adică cei care nu făcuseră armata. Mai erau trei locuri la neincorporabili, cei cu stagiul militar deja satisfăcut. Și poate am spus o prostie… Nu am bătut nici un sistem, pur și simplu așa a fost să fie. Pentru un copil de 18 ani, era halucinant. Mi-am revenit când am început armata. Știu doar că după examenele la I.A.T.C. eram năuc. Am plecat la bunica într-un sat ascuns din Argeș. În perioada în care așteptam rezultatele, mi-am făcut o căsuță într-un gorun, la vreo cincisprezece metri de la sol, și am dormit acolo. Pe răcoare, dimineața, trăgeam la coasă și pe urmă hălăduiam prin păduri. Căsuța era de fapt o platformă de scânduri cu câteva pături, sub o cupolă de vâsc. Mai era și un cuib de gărgăuni (viespi din acela foarte mari) cu care nu am avut nici un conflict.

– În anii studenției, care v-au fost maeștrii?

Am apucat pe Dumnezeu de un picior! Institutul era pe vremea aceea doldora de actori uriași, de legende ale culturii române, de monștri sacri ai scenei. Fiecare, chiar și cei cu care nu am interacționat direct, au avut aportul la încartiruirea bezmeticului de mine în oastea făcătorilor de teatru și de film. De la Olga Tudorache, Adrian Pintea, Marcel Iureș la Dem Rădulescu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Soby Czech, Ion Toboșaru, Ileana Berlogea, Dan Pița, Mircea Veroiu, Dan Micu, Silviu Purcărete, Tudor Mărăscu, Ion Cojar, Florin Zamfirescu, Mihai Mălaimare. Probabil dacă aș pomeni pe toată lumea, ar dura ceva. Îmi cer iertare pentru „departajare”. Spun aici doar personalitățile arhicunoscute ale culturii teatrale și cinematografice românești.

– Ați lucrat, în teatru, cu personalități regizorale, precum Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija, Gelu Colceag, iar din generațiile mai tinere cu Ana Mărgineanu, Vlad Cristache, Tudor Chirilă. Cum e, ca actor, să colaborezi cu regizorii? V-ați subordonat mereu viziunii regizorale ale celor cu care ați lucrat? Au fost cazuri în care v-a fost recunoscută libertatea de creație?

Au fost momente și momente. Unele splendide, altele obositoare, altele de-a dreptul nefericite. Tocmai asta e frumusețea meseriei acesteia, lumii acesteia, universului acestuia numit teatru, că e imprevizibil, fascinant, mereu în proprie schimbare. Iar uneori libertatea ți-o impui și singur. Firește, nu printr-o contră plină de orgoliu și „în sine”, ci bazată pe situațiile propuse de regizor. Dar asta înseamnă atenție, spirit viu, imaginație cultivate cu sudoare și nopți nedormite. Cred că sunt un actor versatil și un partener de scenă destul de bun.

– În teatru, ați făcut măști în piese ale unei mari varietăți de dramaturgi, de la Shakespeare, Eugen Ionesco, Goldoni, Cehov, Bulgakov, Brechet, până la Teodor Mazilu și Caragiale. Care dintre roluri v-au rămas în suflet?

Toate întâmplările lasă urme în sufletul tău, în devenirea ta ca ființă. E valabil pentru toți oamenii și cu atât mai mult pentru cei care robotesc și oficiază pe scenă. Există și excepții, când o persoană trece prin viață ca gâsca prin apă sau ca maimuța prin bananier (deși maimuța e mult mai atentă) numai că până și această stare de apatie spre sfârșitul periplului uman prin lume aduce o trenă de dezamăgire, de deprimare, cum n-aș dori nimănui. Fiecare secundă care trece, trece cu tine de față, nu pe la spatele tău, numai tu îi poți întoarce spatele, așa că nu ea e pierdută, ci tu nu o culegi cu drag și cu emoție. Ce să mai vorbim despre roluri, atunci. Înmulțiți cu un milion și…

– În film, ați avut o perioadă de început fulminantă, cu roluri în filmele „Șobolanii roșii”, „Privește înainte cu mânie”, „Pepe și Fifi”, „Stare de fapt”, „Omul zilei”, toate tratând aspecte sociale ale trecerii românilor de la comunism la societatea contemporană. Dumneavoastră fiind foarte tânăr, la început de carieră, ați lucrat atunci cu artiști importanți ai țării: regizorii Nicolae Mărgineanu, Dan Pița, Stere Gulea; actorii Ștefan Iordache, Valentin Uritescu, Gheorghe Dinică, Remus Mărgineanu, Luminița Gheorghiu, Dan Condurache, Răzvan Vasilescu. S-a întâmplat atunci, în acea vreme, sau mai târziu, ca vreuna dintre personalitățile cu care ați lucrat să vă marcheze cariera artistică? Poate și destinul?

Evident că toate aceste minunate întâlniri m-au marcat. Nu aveau cum să nu mă marcheze. Meseria asta se mai și fură. Iar când ai în fața ta comori splendide de talent, de profesionalism, pe care posesorii le mai și lasă nesupravegheate, trebuie să fii tâmpit să nu șterpelești câte ceva. Am avut bucuria să fiu în preajma lor și să mă bucur atât de generozitatea, cât și de exigența domniilor lor.

– Al Pacino spunea: „Diferența dintre munca unui actor de film și cea a unui actor de teatru este ca mersul pe sârmă. Când joci într-un film, sârma e pe podea – te poți întoarce oricând din drum și-ți poți încerca din nou numărul. Când ești pe scenă, joci sus, la zece metri deasupra podelei. Și, dacă nu-ți iese, ai căzut. Atât de diferită e adrenalina de care ai nevoie ca să fii actor de teatru!ˮ Cum vi se pare această zicere?

Știți de ce e extrem de valoroasă această spusă? Fiindcă e trăită, nu gândită de dragul gânditului. Da, un regizor bun de film, din tehnică, poate face un actor prost să pară măcar interesant dacă nu chiar aproape potrivit. Se poate și invers: un regizor prost să facă dintr-un actor bun o oroare. La teatru nu merge. E live, fraților. Iar publicul nu e tâmpit. Vede imediat cine are și cine nu, cine minte și cine spune adevărul, cine încearcă să păcălească și cine nu. Și mai are o calitate frumoasă publicul: e clement și îngăduitor și chiar iubește actorul, pentru el vine în sală.

– Despre Eminescu, o părere personală despre personalitatea sa complexă, ca poet, jurnalist, filosof?

Eminescu cel incomod proștilor și nulităților, asta cred că s-a specificat mai puțin despre el. Cred că s-a auto-damnat să spună adevărul și să-și iubească țara până la sacrificiu. Iar delatorii lui sunt o șleahtă fără nume. Fiindcă geniile sunt solitare, pe câtă vreme mediocritățile funcționează numai în cireadă.

– Aveți o relație aparte cu părintele Valerian, cu numele de mirean Dragoș Pâslaru, fost actor al T. T. Ce mai face părintele, cel care a ridicat în cătunul Țănculești din Vâlcea o mica mănăstire cu hramul Sfântului mucenic Filimon?

Pentru că Părintele Valerian este un adept al discreției în ceea ce-l privește, am să fiu scurt. Ce face? Se roagă pentru bietele noastre suflete și pentru neputințele noastre. Iar Sfânta Mânăstire este singura din lume ridicată pentru făcătorii de spectacole. Hristos, prin Sfântul Mucenic Filimon, este cel care ne are în cârcă pe noi, cei care nădăjduim mântuirea. Creștinii-ortodocși.

– V-a afectat vreodată, în cariera artistică, vreo cronică/vreun cronicar?

Sigur că da, în tinerețe. Vai ce mai sufeream. Pe urmă nu le-am mai luat în seamă, fiindcă în unele cronici, la o mai atentă parcurgere, erau niște tâmpenii crase, niște minciuni sfruntate și un snop de răutăți fără nici un rost. Majoritatea am realizat că distrugeau fără să argumenteze sau fără să construiască ceva, unele erau de-a dreptul grobiene, mitocănești și trufașe, ale unor frustrați care probabil jinduiseră după postura de făcător. Erau un fel de vulpi în fața strugurilor acri. Le bag în seamă dacă simt că se bazează pe ceva autentic. Dar mă prind repede dacă nu e așa.

– Ce importanță au pentru Dumneavoastră premiile, distincțiile?

Minusculă. O să ziceți cum că mă umflu în pene sau nu am fost răsplătit cu așa ceva prea des. Am luat destule premii. Mi-au dezmierdat orgoliul, vanitatea, m-am cocoșit. Un premiu gâdilă. Dar față de o emoție sinceră a unui necunoscut care îmi face un compliment, orice ceremonie pălește și devine un surogat mai mult sau mai puțin fastuos. Conțin foarte mult fals aceste evenimente, ca să mă mai păcălească. Iar orgoliul mi l-am luat la palme serios și s-a potolit. Mai mârâie din când în când, dar l-am dresat cazon și tace rapid.

– Ce părere aveți despre tinerele generații de actori, regizori, scenografi?

Talent a binevoit Dumnezeu să verse peste oameni întotdeauna. Numai că talentul acesta trebuie înmulțit, nu trebuie lăsat să zacă sau să fie cheltuit pe cine știe ce prostie. Mărturisesc că a scăzut un nivel cultural indispensabil unui artist. Și nu se poate da vina pe informațiile care ne vin cu nemiluita prin mass-media, internet, rețele sociale, etc. Telefonul mobil nu îți smulge cartea din mână, ci doar îți „sugerează” să o lași, iar noi îl cam credem pe cuvânt. Fără îndoială sunt mulți oameni talentați, dar și mulți impostori, care sub un pretext sau altul s-au strecurat în teatru, în cultură, în general. Și nu numai în cultură. Eu cred că singurul criteriu legitim pentru un statut este suma de calități necesare pentru statutul respectiv, nu o toleranță indiferent de natura ei.

– Un cuvânt, la final, pentru acei tineri, care vor să pășească pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.

Bucurie. Muncă. Cultură. Joacă. Delicatețe. Politețe. Muncă. Curiozitate. Precizie. Intoleranță la prostie. Muncă. Atenție. Disciplină. Iubire de semeni. Muncă. Restul pune Bunul Dumnezeu.