Coborând din Grădini di Boboli și trecând înapoi Ponte Vecchio, călătorul aflat în vizită în Florența caută a ajunge într-un alt loc celebru al zonei – piața în care se află renumita bazilică Santa Maria Novella.
Această venerabilă bazilică a dat numele animatului cartier al Gării (Stazione Centrale Santa Maria Novella) și are la bază o capelă din secolul al IX-lea, situată la mijlocul podgoriilor din afara zidurilor medievale ale Florenței. De aici și numele inițial de „Santa Maria delle Vigne” (Sfânta Marie a Podgoriilor). Din 1221, a fost preluată de călugării dominicani, care se stabiliseră în oraș cu doi ani în urmă. Între 1246 și 1360, aceștia au refăcut întregul complex, cu sprijinul marilor familii florentine, care au finanțat mai ales decorațiunile artistice din capelă.
Impresionanta fațadă renascentistă din marmură albă și verde a fost terminată două secole mai târziu, în 1456, de către Leon Battista Alberti, pe cheltuiala negustorului Giovanni Rucellai. Doar secțiunea inferioară, reprezentativă pentru trecerea de la stilul romanic la cel gotic, este mai veche, necunoscându-se detalii despre cine a executat-o.
Pe fațada bisericii Santa Maria Novella se află două instrumente astronomice din bronz, instalate în secolul al XVI-lea (1572–1574) de matematicianul și astronomul dominican Ignazio Danti, la comanda Marelui Duce Cosimo I de Medici.
Astrolabul gigantic, montat pe partea stângă a fațadei, joacă rolul de ceas și hartă cerească și include o rețea de bronz și mai multe inele care arată poziția Soarelui, zodiile și mișcarea astrelor.
Cadranul solar este montat pe partea dreaptă a fațadei. Este reprezentat de mai multe cercuri și inele de bronz, utilizate pentru calcularea exactă a solstițiilor, echinocțiilor și a duratei anului solar.
Aceste instrumente au fost create pentru a măsura cu precizie neconcordanțele dintre anul solar și calendarul iulian folosit la acea vreme. Observațiile făcute cu ajutorul lor au contribuit direct la reforma calendarului realizată de Papa Grigore al XIII-lea în 1582, adică la crearea calendarului gregorian pe care îl folosim și astăzi.
Vastul interior în stil gotic este ticsit cu capodopere. Încă de la intrare, pe peretele din față, privitorul este întâmpinat de tulburătoarea fresca „Sfânta Treime”, creație de la 1428 a lui Massaccio, cel care s-a folosit de nou descoperita tehnică a perspectivei, inducând iluzia unui spațiu tridimensional pe o suprafață plată. Un alt element original al acestei fresce este dat de faptul că artistul a ales să o zugrăvească pe Sfânta Fecioară la modul realist, sub chipul unei mame în vârstă, și nu ca pe o tânără, cum era tipicul picturilor de acest gen. Călătorul remarcă și amvonul conceput de Brunelleschi, care se spune că este locul de unde Inchiziția l-a condamnat pe Galileo, deoarece acesta susținea teoria lui Copernic, potrivit căreia Pământul se învârte în jurul Soarelui. În mijlocul navei centrale stă celebrul Crucifix, datat ca fiind de la aproximativ anul 1290, realizat de Brunelleschi și pictat de Giotto.
„Cappella di Filippo Strozzi”, prima de la dreapta altarului principal, este decorată cu fresce realizate la sfârșitul secolului al XV-lea de Filippino Lippi, fiul lui Filippo Lippi, care a redat scene din viața Sfântului loan Evanghelistul și a Sfântului Apostol Filip.
„Cappella Maggiore” (sau Capela Tornabuoni), din spatele altarului, păstrează un remarcabil ciclu de fresce inspirate de viețile Fecioarei Maria și Sfântului Ioan Botezătorul, pictate între anii1485 și 1490 de Domenico Ghirlandaio și discipolii săi, printre care se afla și tânărul Michelangelo, căruia îi este atribuită scena Întâlnirii dintre Sfânta Fecioară și Elisabeta. De la ghidul care ne însoțește aflăm că artistul a inclus portrete ale contemporanilor lui (printre care și membri ai familiei Tornabuoni, cei care au finanțat lucrarea) și a redat scene de viață cotidiană din Florența secolului al XV-lea, ceea ce transformă fresca într-un prețios material documentar.
Frescele din Capela Bardi sunt atribuite lui Cimabue, iar Crucifixul din Capela Gondi, la stânga altarului, este opera lui Brunelleschi, datând din anii 1410-1415.
Privind acest Crucifix, avem ocazia să aflăm și o mică anecdotă, transmisă de Vasari în cartea sa, „Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților”. Potrivit acesteia, crucifixul de lemn din Capela Gondi este rezultatul unei mici dispute pe care Brunelleschi a avut-o cu prietenul său Donatello, care tocmai dusese la bun sfârșit comanda unui crucifix pentru Capela Bardi din biserica Santa Croce. Văzându-l, Brunelleschi ar fi exclamat: „Parcă este un plugar pe cruce! Am să-ți demonstrez eu cum arată un Christos adevărat!” Și, într-adevăr, privind acum Crucifixul lui Brunelleschi, turistul percepe perfecțiunea divină pe care maestrul renascentist caută să o redea printr-o armonie deplină a proporțiilor, inspirată de formula omului ideal a lui Vitruvius.
„Cappella Strozzi di Mantova”, la care se poate ajunge urcând scările care se desprind de pe latura stângă, este acoperită cu fresce care redau „Judecata de Apoi”, „Infernul”, „Purgatoriul” și „Paradisul”, pictate între 1351 și 1357, de Nardo di Cione, care s-a inspirat din „Divina Comedie” a lui Dante. Altarul (datat din 1357) este opera fratelui lui Nardo, Andrea di Cione, care a rămas în istoria artei sub numele de Orcagna. Muzeul basilicii Santa Maria Novella se află imediat la stânga bisericii și cuprinde două curți interioare (claustre), Capela Spaniolilor și refectoriul.
În drumul său, turistul trece mai întâi prin „Chiostrino d Morti” (Micul Claustru al Morților), aflat pe locul unui vechi cimitir, care exista și înainte de ctitorirea bisericii Santa Maria Novella. Aici pot fi admirate vechi pietre tombale (pietre de mormânt) din secolele XIII-XIV, inserate în pardoseală și pereți.
„Chiostro Verde” (Claustrul Verde) își datorează numele nuanței speciale a frescelor pictate de Paolo Uccello și discipolii săi pe trei dintre cele patru laturi. Cel mai bine păstrată din acest impresionant ciclu al Genezei este scena Potopului, creată între 1425-1430, în care Uccello a folosit tehnica perspectivei. De aici se face accesul în spectaculoasa „Cappellone degli Spagnoli” (Capela Spaniolilor), care, din 1566, a fost folosită de curtenii spanioli din suita Eleonorei de Toledo, soția lui Cosimo I. Capela este acoperită de frescele realizate între 1367 și 1369 de Andrea di Bonaiutto, cunoscut și ca Andrea da Firenze. Aceste fresce sunt, în fapt, o ilustrare impresionantă a Bibliei. Se regăsesc scene din Patimile lui Christos sau o scenă în care Toma d’Aquino, încadrat de Sfânta Fecioară și Apostoli, proclamă Triumful Divinei Înțelepciuni. Pe un perete, domini canes (câinii Domnului, joc de cuvinte folosit pentru a-i desemna pe dominicani) sunt trimiși în căutarea oii pierdute, întru Triumful Ordinului Dominican. Printre pelerinii din această scenă, artistul a inserat portretele lui Dante, Petrarca, Giotto, Cimabue și Boccaccio.
Orele petrecute de călătorul de serviciu în pelerinajul prin Florența, leagănul Renașterii italiene, sunt fascinante, trec precum clipele și lasă în urmă amintiri de neuitat. Ceea ce ne ajută să povestim alte și alte impresii din inima Toscanei în numerele viitoare ale publicației noastre.
Turist de serviciu: Valentin ANDREI
