După ce în materialul anterior am făcut referire la adăposturile pentru alimente – hambarul, coșerul, beciul, zămnicul, fânarul – acum ne vom ocupa de alte anexe gospodărești care au fost construite pentru a răspunde celorlalte necesități practice: fântâna, loznița, cuptorul, atelierele meșteșugărești, șurile diferitelor instalații populare.
Fântâna constituie un element vital al activității și vieții omului. Mijloacele de obținere a apei în gospodărie au fost variate. Bogăția straielor acvifere din zona Neamț este recunoscută, alimentând și unele așezări omenești îndepărtate din Moldova. Mulțimea izvoarelor de pe coastele dealurilor și munceilor Neamțului a asigurat, în mare măsură, apa potabilă, iar numeroasele pâraie și râuri au oferit apa pentru treburile gospodărești. Pentru ușurința folosirii, șipotul era dirijat pe un uluc din lemn, terminat într-un jgheab, scobit în trunchiul gros al unui copac. Acolo unde pânza freatică nu ieșea la suprafață, se săpau puțuri, consolidate cu zid de piatră, iar la gură se fixau ghizduri din buduroaie, colaci din piatră, beton sau din dulapi de lemn, îmbinați la colțuri prin crestături. Modul de scoatere a apei a evoluat de la cel arhaic, bazat pe sistemul pârghiei, la cel al învârtirii pe roată, până la pompele mecanice de astăzi.
Fântâna cu cumpănă, răspândită în numeroase sate nemțene, reprezintă una dintre cele mai rudimentare instalații mecanice omenești. Elementul principal este cumpăna, compusă dintr-o crăcană verticală, solidă și bine înfiptă în pământ, care susține craca mobilă, cu capătul gros, îngreunat cu o piatră, iar la celălalt capăt se prelungește cu un băț lung, de care este agățată ciutura. Fântâna cu cumpănă se întâlnește și astăzi în regiunea depresionară și deluroasă a Neamțului, constituind cel mai înalt element arhitectonic, care depășește nivelul tuturor construcțiilor gospodărești, prin lungimea deosebită a pârghiei.
Înlocuirea cumpenei cu roata a atras după sine modificări structurale, prin apariția picioarelor de susținere a tamburului cu lanț, care, prin înfășurare, ridică găleata, cu ajutorul manivelei sau a roții, și în fine a acoperișului, învelit cu draniță sau tablă. Prin complicarea ansamblului constructiv s-au putut dezvolta numeroase elemente artistice. În acest mod, fântâna devine o construcție echilibrată, cu importantă funcție estetică, din care cauză este amplasată lângă poartă, cu împrejmuire specială. Am întâlnit în multe sate nemțene, cum ar fi Grumăzești, Dobreni, Crăcăoani, Tazlău și multe altele, fântâni frumoase, cu acoperișuri conice sau piramidale, în două sau mai multe table, cu console crestate și horbote traforate, cu frontoane și bolduri lucrate artistic.
Deservind una sau mai multe gospodării, fântâna era construită în colectiv, considerându-se un act social de binefacere, la terminarea căreia se desfășurau ritualuri străvechi de mulțumire și veselie.
Fântâna a dispărut ca element arhitectonic din multe gospodării țărănești, ușurându-se sistemul de scoatere a apei cu ajutorul pompelor sau prin introducerea rețelei comunale de apă.
Loznița este o simplă instalație de uscat fructele din livadă. Este compusă din trei elemente diferite: vatra, afumătoarea și leasa. Mai demult, se săpa o groapă mare, de circa 2 x 1 x 1 m, la capătul căreia era o altă groapă mai mică, consolidată cu o boltă din piatră, unde se făcea focul. Fumul era dirijat, prin canalul dintre cele două gropi, în afumătoare, deasupra căreia era fixată leasa din nuiele, pe care se așezau fructele, ce se uscau în câteva zile. Loznițele mai noi se construiesc la suprafața solului, cu pereții scunzi din chirpici sau cărămidă, păstrând vatra și leasa veche. După folosire, gropile se acoperă, pentru a fi folosite și în toamnele viitoare. Livezile bogate, din toate gospodăriile țărănești din zona Neamț, au determinat răspândirea generală a loznițelor de uscat fructe.
Cuptorul a fost scos din interiorul locuinței și transferat în ogradă sau în grădina casei. Construit în același sistem vechi, pe o vatra din pământ și piatră, cu bolta din cărămidă și lut, este adăpostit sub un acoperiș, tip corlă. Periodic, cuptorul este lipit și văruit, ilustrând permanenta grijă a gospodinei pentru curățenia și ordinea gospodăriei.
Adăposturile atelierelor meșteșugărești și de industrie țărănească erau construcții ușoare, realizate dintr-un schelet de bârne, cu pereții din lătunoaie sau scânduri verticale, ori din împletitură de nuiele, cu acoperișul în două ape, învelit cu draniță sau paie. Adeseori, atelierele erau amplasate în șandramaua casei ori împreună cu grajdul. Velnițele și teascurile de oloi erau adăpostite, uneori, în construcții solide, ridicate din aceleași materiale ca și locuința sau celelalte acareturi.
Scrânciobul, întâlnit izolat în trecut, se găsește în numeroase gospodării țărănești contemporane. El este o construcție schematică, din lemn, destinată jocului pentru copii. Pe doi stâlpi este fixată bara orizontală, de care se agăța scaunul, cu ajutorul lanțurilor sau a unor sisteme mai complicate de balansare, din lemn sau metal. În unele sate sunt construite, în zilele de sărbătoare, scrânciobe colective, în formă de roată, împodobite cu crengi și flori.
Anexele gospodărești, aflate în număr mare în vechile gospodarii țărănești, au fost construcții monofuncționale, care răspundeau multiplelor necesități economice, rezolvate pe plan intern. Aprovizionarea pieței cu produse meșteșugărești și industriale, ca și creșterea posibilităților de procurare a acestora, au ușurat viața țăranului, determinând dispariția multor îndeletniciri și a acareturilor corespunzătoare. Acest proces, intensificat în perioada actuală, a condus la simplificarea structurii gospodăriei, prin dezvoltarea anexelor polifuncționale, de dimensiuni mari și cu înfățișare modernă.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zona Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
