Cafeneaua culturală – Interviu cu regizorul și scenaristul DANIEL SANDU

Magia experienței cinematografice e una din bucuriile vieții,
povestește pietreanul cu entuziasm despre munca pe platourile de filmare.

Tânăr, talentat, apreciat și modest, absolvent al Seminarului Teologic de la Roman, iar mai apoi al Facultății de Regie Film din cadrul Universității Media, Daniel Sandu, pietreanul care a atins succesul, face dezvăluiri la Cafeneaua Culturală despre cel mai recent proiect ce-i poartă semnătura, despre parcursul său profesional, dar și lucruri care-l motivează și-l inspiră.

Și-a făcut debutul cu seriale tv de comedie „La Bloc“, „La serviciu“, „Fete cu lipici“ (Pro TV), „Gașca“ (Kanal D), „Nimeni nu-i perfect“ (Prima TV). Primul său lungmetraj, „Un pas în urma serafimilor“, i-a adus premii importante în lumea cinematografiei, obținând recunoaștere, atât în țară cât și peste hotare. Au urmat serialul „Bani negri (pentru zile albe)“ și cea mai recentă producție – „Tata mută munții“, ambele proiecte fiind extrem de bine primite de cinefili.

Dacă ar fi să te definești în trei cuvinte, care ar fi acestea?

Daniel Sandu: Unul ar fi povestitor, altul visător și… ambițios.

Cred că știe deja multă lume că ai fost elev al Seminarului Teologic de la Roman, lucru care te-a inspirat în realizarea filmului „Un pas în urma serafimilor“. De unde chemarea spre calea preoției?

Daniel Sandu: În perioada 1991-1992, când eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a, trebuia să iau decizia alegerii liceului, pentru a începe pregătirea. Opțiunile de licee din Piatra-Neamț nu erau foarte tentante pentru mine. La un moment dat, în această căutare, într-o discuție cu familia, a apărut termenul de seminar teologic. În primul rând mi-a atras atenția pentru că se numea seminar și nu liceu, ceea ce mă ducea cu gândul că e ceva puțin diferit, ceva special. Și după ce am aflat ce înseamnă „seminar teologic“, că este o școală unde te pregătești să devii preot, în mintea mea, de puști, de 13 ani, s-au produs niște conexiuni și cumva am asociat o legătură religios-astrală cu divinitatea.

M-am pregătit pentru examen și când am ajuns să-l susțin, am descoperit o concurență uriașă. Erau 30 de candidați pe un loc, erau aproximativ 900 de candidați. Când am văzut curtea plină de elevi și de părinți, mi-am dat seama că e ceva important și atunci am realizat că la acest seminar sunt unii din cei mai buni profesori. Îmi imaginam că o să devin preot și m-am dus cu toată bucuria, neștiind total ce înseamnă asta, dar curios să învăț. Eram fascinat de tot, de clădire, de faptul că eram într-un oraș nou, că voi sta la un cămin.

Treptat am descoperit că o parte din profesorii de acolo, deși știau materiile pe care le predau, nu aveau o pregătire pedagogică, ei fiind preoți. Aceștia nu aveau răbdare cu tinerii, nu aveau mecanismele psihologice de a le câștiga încrederea și în același timp aveam și profesori laici, cum e domnul profesor Ciobanu, care era un contrast uriaș. Am rămas șocați să descoperim câte cunoștințe avea despre reperele generației noastre, era la curent cu MTV, cu trupele care influențau tinerii. Este unul dintre exemplele frumoase de profesor de la seminar. În același timp erau și alți profesori care erau la polul opus.

Să înțeleg că asta te-a făcut să o iei pe altă cale, după ce ai terminat seminarul. Ce a schimbat, și de ce, traseul tău în viață?

Daniel Sandu: Nu neapărat. Lucrul acesta a declanșat în mine un soi de răzvrătire, pentru că am descoperit că erau preoți cu dublu standard, adică vorbeau în clasă și chiar în biserică despre iertare, iubire și după, când veneau la ore, erau violenți cu unii dintre elevi sau erau răzbunători. Chestia asta a început să mă pună pe gânduri. Noi, elevii de acolo, am început să analizăm comportamentul profesorilor. Din această cauză am devenit un foarte bun cititor de oameni, după câteva vorbe îmi dădeam seama ce gândește, ce interese are și dacă putem avea încredere în el.

Am început să testăm și regulile din seminar. De exemplu: ce se întâmplă dacă sărim gardul? Erau multe reguli absurde. Una din ele era ca odată ce eram treziți dimineața, să ni se încuie dormitorul. Regula spunea că după rugăciunea de dimineață, elevii nu se puteau întoarce să se culce.

Cum ai ajuns la regie? Se spune că nimic în viață nu e întâmplător, dar știu că și hazardul „te-a ajutat“ să alegi regia.

Daniel Sandu: A fost fabulos acel momentul când m-am dus la înscriere și mi-au dat să completez un formular, unde erau 4 căsuțe: regie, imagine, film, TV. Eu nu știam diferența dintre regie și imagine și, ca să nu stau mult acolo, le-am bifat pe toate 4. Dar voiam să intru oriunde. În ziua de examen nu îmi găseam numele pe nicio ușă și m-am așezat și eu într-o sală. A venit o secretară, m-a întrebat cum mă numesc și a zis că sunt unul din cei 4 care au bifat toate categoriile. Mi-a spus să mă hotărăsc între regie și imagine, iar eu am întrebat care e diferența. Atunci, secretara mi-a spus că regia este regizorul – cel care spune ce să se facă, iar imaginea e cel care filmează. Atunci am înțeles că nu regizorul filmează, ci altă persoană. Din modestie am zis că vreau la imagine, pentru că mai filmasem pe la nunți cu tatăl meu, știam să folosesc camera. Însă am avut inspirația să întreb și care e diferența de examene, iar ea mi-a spus că sunt cam aceleași examene, doar că la imagine se mai dă un examen și la fizică optică. Când am auzit asta, am decis că la regie vreau și am intrat din prima.

Ți-ai început cariera ca regizor și scenarist cu diverse serialele de comedie, dar filmul „Un pas în urma serafimilor“ ți-a adus numeroase premii. Filmul este inspirat din experiența ta de seminarist, la Roman. De ce crezi că a fost atât de apreciat acest film?

Daniel Sandu: Îmi imaginam că o să aibă un impact pozitiv, pentru că știam că nu se mai făcuse așa ceva în România. Filmul este o poveste autentică, pe care o trăisem eu și era greu de concurat. Nu mulți regizori au făcut seminarul ca să aibă acces la un astfel de univers ermetic și să extragă de acolo povești. După ce am descoperit efectul pe care l-a avut filmul, mi-a arătat că riscurile pe care mi le-am asumat s-au confirmat. Părinții mei care fuseseră sceptici, erau extrem de mândri. Cumva asta m-a încurajat și mi-am zis că nu am greșit că am ales acest drum. Mă consider norocos, pentru că mă trezesc dimineața și știu că fac ceva ce îmi place, iar faptul că muncesc în ceva ce mă pasionează nu o pot numi muncă. „Un pas în urma serafimilor“ este filmul cu care m-am lansat și a luat multe premii la GOPO. Culmea este că noi când ne aflam în sală eram cam sceptici, că eram la debut, dar a fost o surpriză plăcută și pentru noi și pentru oamenii din breaslă. Asta mi-a confirmat teoria cum că mulți oameni din breaslă își doresc un alt fel de film românesc. Am găsit nișa potrivită.

Ce gândesc regizorii când lucrează la un nou proiect? Muncești pentru premii și validare sau când lucrezi la un proiect te gândești să placă publicului?

Daniel Sandu: Filmele, când le faci, ai de atins două categorii de public. Publicul de festival, un public rafinat, pretențios și foarte educat în cinematografie, apoi publicul comercial, care este într-un număr uriaș. Acesta din urmă caută mai mult spectacol și comercial. Atunci autorii de film se orientează spre una dintre categoriile de public menționate. Noi ne-am dorit să găsim o intersecție între cele două, adică să facem o poveste comercială, dar cu teme profunde care să adere și pentru spectatorii rafinați din festivalurile de film. Aici, la intersecția asta, am găsit nișa, unde mă simt eu bine și nu sunt mulți regizori care să încerce chestia asta, pentru că este cel mai greu să combini cele două extreme.

Tocmai a avut loc premiera filmului „Tata mută munții“, cel mai recent film care-ți poartă semnătura. Pentru cei care nu l-au văzut, care e povestea acestui film?

Daniel Sandu: Mesajul pe care l-am plantat acolo este că atunci când îți dorești cu adevărat ceva, cu cât ai mai multe resurse, cu atât nu mai ești capabil să vezi linia de sosire, când să te oprești. Uneori, mijloacele nu sunt cel mai bun atu pe care îl poate avea cineva. Ce ne-am propus noi cu acest proiect a fost să recuperăm din așteptările spectatorilor români față de filmul românesc, să le oferim o alternativă la filmele actuale românești, să îi încurajăm să se întoarcă în cinema, să redescoperim această artă superbă de a afla povești despre care nu știm și să ne simțim bine în călătoria de 2 ore cât ține filmul, să ne transpunem într-o altă lume în pielea unor personaje, apoi să ne întoarcem la realitate și, sper eu, mai bogați cu o experiență nouă.

În 2008 am văzut o știre care m-a emoționat, iar în 2013 când am început să caut idei noi de scenarii, voiam o idee bazată pe eroi. Am căutat să ne distanțăm de super-eroii din filmele americane comerciale. Atunci am zis: ce ar fi să fac un film despre un anti-erou? Anti-eroii sunt niște personaje care nu își propun să fie eroi, ci se trezesc într-o situație care trebuie să ia niște decizii nepopulare pentru oamenii din jur și ar trebui să fie niște oameni care au calități și defecte. Super-eroii americani nu au defecte, au doar calități, ei fiind columne a moralității. Noi aveam nevoie de oameni reali care să facă și bune și rele. Căutând povești, mi-am amintit de știrea din 2008, cum un om s-a trezit fără voia lui într-o situație și a făcut tot ce a putut, în condițiile în care mulți se opreau. Cei mai mulți producători refuzau proiectul din cauza costului, mai ales după ce citeau că este nevoie de elicopter, zăpadă, snowmobil etc. Mulți îmi spuneau că în România e greu de realizat așa ceva, că am văzut prea multe filme americane comerciale și încerc să fac ceva asemănător. Le-am spus că nu încerc să îi copiez pe americani, ci vreau să ofer o alternativă. Oricum noi nu vom reuși să facem filme asemănătoare cu cele ale americanilor. Ele vor ieși puțin mai sus decât media celor românești, dar nu avem industria respectivă, know-how. Într-un final, m-a găsit Cristian Mungiu, care citise scenariul fără să îmi spună și a văzut că este o poveste puternică dincolo de aceste borne ale dificultății costurilor. I-a plăcut scenariul, m-a sunat și mi-a spus că vrea să îl producă. Am fost foarte surprins și bucuros. De prin toamna 2015 a început colaborarea, abia în 2016 am obținut finanțarea CNC, după, în 2017-2018 au continuat cofinanțările, în 2019 a trebuit să amânăm filmările, pentru că fusesem selectat pentru proiectul HBO „Bani negri (pentru zile albe)“. Era o urgență pentru că trebuia făcut atunci sau niciodată. După ce am terminat serialul, nu mai puteam amâna filmul, pentru că pierdeam finanțarea CNC. Am intrat în preproducția filmului, eram obosit pentru că un serial de nivelul „Bani negri (pentru zile albe)“, cu 6 episoade a câte 50 minute, ceea ce însemna 300 de minute, adică 3 lungmetraje făcute în 70 de zile de filmare.

Cum au ajuns filmările serialului „ Bani negri (pentru zile albe)“ la Piatra-Neamț? Presupun că nu e întâmplător.

Daniel Sandu: Nu întâmplător, atunci când am început discuțiile cu cei de la HBO, le-am spus că au făcut seriale care au arătat locuri superbe din România, din zona centrală și de vest, dar nu aveau nimic pe nord și est, mai exact pe zona Moldovei, despre care nici ei nu prea știau. Le-am spus că este o zonă superbă, care trebuie măcar explorată, să vedem dacă se califică sau nu. Povestea pe care o scrisesem pentru serial, la acel moment se numea „The Romanian Job“, alternativă la „The Italian Job“, se întâmpla într-un orășel care nu trebuia să fie capitală. Am zis celor de la HBO să mergem să căutăm prin Moldova un orășel. Au făcut poze în 20 de orașe, au selectat 10, apoi mai rămăseseră vreo 5.

Dincolo de muncă și proiecte, cum se relaxează Daniel Sandu?

Daniel Sandu: Se relaxează călătorind, citind, văzând filme, dormind, scriind, ascultând muzică așa cum face un om normal.

Ce te motivează cel mai mult?

Daniel Sandu: Dorința de a schimba ceva în bine. De a aduce o contribuție industriei sau societății în care trăim, să pun și eu umărul la a face lumea mai bună. Din punct de vedere profesional, când văd filme străine sau românești superbe, mă motivează să îmi dau și eu silința. Dar ce îmi doresc eu, când fac un film, este să creez o atmosferă pe platoul de filmare, încât lumea să vină cu bucurie și să își reamintească de ce a ales drumul acesta. Ăsta este unul din motivele pentru care filmul acesta a fost pe de o parte dificil, dar pe de altă parte o bucurie pentru oamenii implicați, pentru că înțelegeau din nou de ce s-au apucat de cinematografie, să facem filme spectaculoase, să vedem și noi un elicopter, o avalanșă, să ne bucurăm la final când stăm pe scaun și vedem pe ecranul uriaș rezultatul. Magia experienței cinematografice e una din bucuriile vieții.

Ce iubești?

Daniel Sandu: Iubesc diverse lucruri și diverși oameni, dar iubesc mult starea de bine și oamenii pasionați de ceea ce fac. Iubesc oamenii care fac ce își doresc ei cu condiția să nu îi rănească pe ceilalți.

La ce visezi?

Daniel Sandu: Din punct de vedere uman visez să realizez lucruri care să îi inspire pe cei dragi mie, chiar și pe cei pe care nu îi cunosc, să îi motiveze modelul meu de ambiție, încăpățânare. Mai visez la o țară mai bine organizată, o țară cu măcar o sală de cinema în fiecare oraș, cu oameni educați și respectuoși care să meargă să cumpere un bilet decât să pirateze filmul și visez să fim mai toleranți unii cu ceilalți.

Cât la sută datorezi părinților, cât te-au inspirat?

Daniel Sandu: Datorez foarte mult părinților. Cumva de la tată nu am moștenit doar pasiunea pentru filmat, ci și ambiția de a lupta pentru ceea ce cred. El era genul de om care lupta pentru ce își dorea. Genul ăsta de ambiție mereu m-a fascinat la el, mă simțeam confortabil în preajma lui, deoarece știam că orice problemă ar fi fost, el o rezolva. Mama mea, care este născută în Constanța, m-a inspirat să fac ce îmi place în viață. Să caut mai întâi, să descopăr ce îmi place și după ce descopăr, acel lucru să-l fac. Tatăl meu nu a mai apucat să vadă filmul „Tata mută munții“, deși știa de filmări, dar am reușit la filmările serialului de la HBO, la scena cu nunta personajului Ionel, l-am luat și pe tata să fie fotograful de la nuntă. Din păcate nu a mai văzut episodul în care a jucat, dar pentru memoria lui faptul că am reușit să îl imprim în memoria colectivă și oamenii care l-au cunoscut ca fiind fotograful orașului și l-au văzut în serial, își aminteau de el. Asta a fost împăcarea mea și țin minte că el a fost extrem de mândru. Mă mai suna din când în când și îmi zicea că a fost în piață și îl felicita lumea pentru mine și că se săturase să plângă de bucurie. M-am bucurat că a prins aceste momente, ca s-a bucurat pentru succesul meu. După filmul meu de debut, conducerea orașului a ales să îmi ofere titlul de cetățean de onoare, mie mi s-a părut prea devreme, dar când am văzut bucuria părinților mei am acceptat cu mare drag. Tata și mama erau fascinați. Eu încă nu înțeleg această bucurie, dar când voi deveni și eu părinte îmi voi da seama ce au simțit ei.