Nu se cunosc nici un fel de date despre tatăl viitorului muzician. Probabil muncea și el, ca mulți alți țărani săraci ai locului, pe moșia Saftei Cantacuzino și nu a fost scutit de tributul anonimatului. Ca și mama lui Ion Creangă, și cea a micului Alexandru își dă seama că singurul drum sigur pentru a-și scuti odorul de mizerie și sărăcie este învățătura. Așa ajunge, în 1856-1857, printre școlarii de la Mănăstirea Neamț, nu prea departe de localitatea natală, unde se distinge la „școala de cântări”.
Ca și situația părinților săi, cu grele șanse de clarificare, rămâne și data nașterii, și ea incertă și controversată. Mihail Poslușnicu – și după el mulți alții – îl consideră născut la 30 august 1846. Nu se știe ce sursă avea istoricul botoșănean, dar în Anuarul Ministerului Cultelor și Instrucțiunilor Publice pe anul 1893 apare ca dată de naștere a lui Alexandru Podoleanu ziua de 30 august 1844, la fel cum nu am găsit argumentele care i-au servit lui Gavriil Galinescu să-l considere născut în 1848.
Între dificultățile stabilirii precise a anului de naștere se numără și încheierea activității sale și sfârșitul încețoșat al vieții, în anul când și sătenii Podolenilor aprindeau flăcările Răscoalei țărănești din 1907. După colegul său mult mai tânăr, A.L. Ivela, Podoleanu s-ar fi născut prin 1847, căci scrie că a murit în București, „în 1907, în vârstă de 60 de ani”..
O viață întreagă închinată în exclusivitate școlii și muzicii – așa s-ar putea caracteriza apodictic cea a lui Alexandru Podoleanu, omul care și-a găsit în elevii săi mediul familial propice experimentărilor ce vor contribui la diriguirea educației muzicale românești pe căile celor mai firești și benefice legături cu tradiția artistică autohtonă, populară și religioasă.
După dubla ucenicie la Mănăstirea Neamț, în școala psaltică a lui Dorothei și în înjghebarea corală condusă de Ioan Cartu, acesta din urmă îl ia cu el, după desființarea formației nemțene, și-l înscrie printre primii elevi ai Conservatorului din București. O fișă a lui George Breazul consemnează că tânărul de 19 ani „a intrat la Conservator la clasa de Canto la 1 mai 1864-1865”.
În anul școlar următor, devine fruntașul studenților Conservatorului, obținând singurul Premiu I cu coroană, la cursul superior al clasei de Armonie, unde-i are colegi pe Constantin Dimitrescu, Leopold Ștern, George Ștefănescu, Oprea Dumitrescu și alții, citați de George Breazul în studiul consacrat evoluției învățământului muzical din Țara Românească.
Mirajul scenei îl acaparează pe fiul Irinei Andronache din Podoleni, astfel că în 1867-1868 îl vom găsi pe Alexandru în cataloagele clasei de Declamațiune, dar nu cu aceleași rezultate strălucite. De la Poslușnicu aflăm despre atracția filosofiei, entuziastul tânăr frecventând la Universitate cursuri ale acestei facultăți, cum reține muzicologul.
În toamna anului 1868, este numit profesor la externatul secundar de fete, concomitent desfășurându-și activitatea ca dirijor al corului bisericii Domnița Bălașa. Pentru a rezolva problema spinoasă a asigurării vocilor înalte din corul său, soprani și altiști, dirijorul depune eforturi susținute pentru crearea unui internat pentru elevii școlilor primare Domnița Bălașa.
Cu aceasta se deschide unul dintre marile capitole ale vieții și activității lui Alexandru Podoleanu, dar și al vieții muzicale românești, capitol ce merită investigații profunde. La 27 octombrie 1869, obține prin concurs numirea ca profesor de muzica la Liceul Sf. Sava, școală cu rosturi excepționale în așezarea temeliilor învățământului general din țara noastră și în care a experimentat și teoretizat introducerea în educație a creației populare și a celei religioase.
Până în 1901, Podoleanu va desfășura aici, la cea mai renumită școală bucureșteană a epocii, o muncă sistematică, având rezultate ce s-au răsfrânt nu numai asupra elevilor săi, ci și asupra educației muzicale a tineretului generației lui, profesorul devenind un deschizător de drumuri în realizarea educației artisticeșcolare bazată pe principii solide și pe o experiență îndelungată și benefică.
Cea mai cuprinzătoare caracterizare a profesorului Podoleanu i-o face fostul său elev, scriitorul Gala Galaction, care îi consacră un portret în ziarul Dimineața, din 9 martie 1930 – intitulat Maestrul de Muzică – amintindu-și: „Era un om fără cusur. Își făcea datoria nu numai cu exactitate, dar chiar cu tragere de inimă. Era dornic de cultură și citea și învăța fără încetare. Urma cursurile lui Titu Maiorescu, era abonat la Convorbiri literare, și, dacă nu greșesc, se chinuia spre bătrânețe, să învețe franțuzește și italienește. (…) Podoleanu era un nobil ostenitor pentru știința lui muzicală. Iubea școala, iubea meseria și ne iubea și pe noi elevii lui”.
Viața profesorului își urmează cursul ei lent, neînregistrând evenimente deosebite și fiind marcată doar de o muncă tenace, de o permanentă căutare a drumului pe care-l va impune în educația muzicală eminentul său elev, D. G. Kiriac. Viorel Cosma citează la studiile muzicale ale tânărului D, G. Kiriac numele profesorului Alexandru Podoleanu, la Liceul Sf. Sava din București, al căror stagiu profesor – elev s-a extins pe durata a 6 ani (1880 – 1885).
În 1896, Ministerul Instrucțiunii Publice îi încredințează lui Alexandru Podoleanu, spre a evalua, două manuale de muzică pentru cursul primar și secundar, primul alcătuit de I.C. Apostol și G.A. Nestor, iar al doilea, de Dobre Ștefănescu.
Recunoașterea meritelor dirijorului de către diriguitorii vieții artistice bucureștene și a confraților săi este confirmată și de încredințarea conducerii grandiosului cor al școlarilor Capitalei, atrăgând impresionantul număr de 1.650 de elevi, la marile serbări organizate în București, iar cea a valorii compozitorului o descifrăm și din includerea pieselor sale corale în repertoriile acestor grandioase manifestării artistice.
Autoritatea profesorului și dirijorului îi permite să apară într-o ipostază ce o putem considera drept reprezentativă și precizându-i locul în istoria muzicii românești din timpul său: la 12 martie 1900, alături de Gavriil Musicescu – părintele muzicii corale românești –, Podoleanu ia parte, ca reprezentant al muzicii corale din Muntenia, la concertul organizat de tânărul D. G. Kiriac, abia întors de la Paris. Profesorul încredințase ștafeta mișcării muzicale din Capitala țării unei mâini mai viguroase și putea privi de la înălțimea vârstei de peste 60 de ani, cu optimism, realizarea idealurilor pentru a căror cristalizare și formulare își plătise obolul muncii sale.
La vârsta de 63 de ani, obosit, Alexandru Podoleanu se stingea din viață, în București, îndoliind din nou cultura românească, după Simion Florea Marian, Nicolae Grigorescu și B.P. Hașdeu. În necrologul semnat de un anonim numit doar Fantasio, putem găsi elemente prețioase pentru reconstituirea figurii muzicianului: „Scund, adus puțin de spate, cu chipul lui galben, albit după o iarnă lungă de suferință, bătrânul cu părul de tot alb și cu barbișonul coliliu, nu mai avea decât strălucirea ochilor negri blajini. (…) A început să-mi spuie liniștit cât de greu a trecut iarna singur cuc, nevăzut de nimeni, ce greu i-a fost să stea o iarnă întreagă în casă – și ce iarnă! – fără să se ducă să-și vază școlarii. Ca și cum ar fi povestit întâia oară, începu să-și desfășoare cu aceeași măsură la vorbă, de-a fira-n păr, o întreagă teorie muzicală, un sistem pedagogic minunat prin care școlarii se deprind dintr-odată cu scris – cititul muzicii și foarte repede școlarii se pasionează prin atâta tragere de inimă la lucru că ți-i mai mare dragul să-i vezi, să-i asculți ce limpede îți descifrează cu o intuiție admirabilă o frază mai ușoară, câteva măsuri scrise pe tablă. Numai tusea îl necăjea din când în când…”.
Autor articol: Prof. univ. dr. Vasile VASILE
(fragment din cartea autorului aflată în curs de apariție,„Profiluri de muzicieni români”, volumul II, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2023)
