Limba română, ca oricare limbă, prin împrumuturile din alte limbi, fie că e vorba de cuvinte, fie de sunete sau de forme gramaticale, arată cu ce popoare a venit în contact poporul român în cursul veacurilor. Astfel, limba slavo-bulgară a lăsat urme însemnate în limba română. Aceasta însă nu înseamnă că românii au trăit împreună cu slavii în Sudul Dunării. A existat o mare masă de slavi şi în Nordul Dunării, slavii dacici, care s-au contopit mai târziu cu românii.
Alte două fapte importante pentru trecutul nostru mai rezultă din studiul limbii române. Mai întâi, se constată în limba noastră împrumuturi importante din limba albaneză. Albanezii sunt un popor care se trage din vechii traci, ocupând în prezent malul Adriaticii. Însă, ei au emigrat în patria lor de azi în cursul Evului Mediu. În acea vreme, albanezii locuiau aproape de Dunăre şi Morava, în Serbia de actuală. Acolo au fost ei în contact cu românii, care se întindeau pe ambele maluri ale fluviului.
Un alt fapt important care rezultă din cercetarea limbii române este asemănarea cea mare dintre macedo-română (aromână) şi daco-română (limba românilor din Nordul Dunării). Această asemănare e atât de mare, încât nu poate fi vorba de două limbi romanice deosebite, ci de două dialecte ale aceleiaşi limbi. Astfel, se poate spune că daco-românii şi macedo-românii n-au trăit totdeauna despărţiţi, ci erau în contact direct unii cu alţii, până în veacul XI. Macedo-românii s-au mutat, mai târziu, înspre Sud. Aşadar, din existenţa elementului albanez în limba română şi din asemănarea dialectelor daco-român şi macedo-român rezultă că locul de formare a neamului românesc este Valea Dunării de jos, pe ambele maluri ale acestui fluviu, Dacia Traiană toată, precum şi cele două Moesii (Bulgaria şi Serbia).
Dovezi ale continuității existenței românilor în teritoriile sudice
Multă vreme s-a crezut de către cronicari şi de către istorici că poporul nostru a trăit retras în munţi, în timpul năvălirilor barbare, în locuri ferite şi de nepătruns. Această credinţă este greşită. Din motivele arătate mai sus rezultă că românii au trăit nu numai în munţi, darci şi în şesul dunărean, căci altfel nu ar fi putut fi în contact cu românii din Sudul Dunării.
Însuși numele fluviului se vădește a fi o dovadă a continuității noastre pe aceste meleaguri. Denumirea derivă din limba vechilor traci – Dunaris –, pe care l-am păstrat numai noi.
O dovadă că pe aceste locuri s-a format limba română ne-o dă câmpia munteană, cea cunoscută slavilor sub numele de Ţara Vlahilor (a românilor). De aici şi numele judeţului Vlaşca, (Vlaşca-Vlahia) şi al Codrului Vlăsiei (adică al Valahiei).
Barbarii nu aveau interes să împiedice traiul agricultorilor români în regiunea de câmpie, căci aveau nevoie de produsele agricole, aşa că vieţuirea lor în câmpie a fost cu putinţă în tot Evul Mediu. Cuvintele româneşti a ara (arare), a semăna (seminare), seceră, grâu, făină, secară, care derivă din limba latină, arată şi ele că poporul român a trăit în totdeauna în regiunea agricolă şi nu numai în munţi.
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
(suport de documentare: Petre P. Panaitescu – „Istoria Românilor pentru clasa a VIII-a secundară”, București, 1942)
