Se spune că Onu era un ardelean care trăia în Giurgeul Ciucului, într-un sat românesc, deși aici au fost puși secuii, care și-au întins „scaunele”[1] lor în jurul Sân-Miclăușului. Urmașii lui știau că era din Voșlobeni, un sat care s-a păstrat curat românesc până astăzi în mijloc de secuime. Onuț arătase de mic drag de codru și dovedise iscusință la capcane, șfăcuri și alte puitori. Știa să folosească cu măiestrie arcul și chiar arbaleta și sâneața, iar conții din neamul Lazăr îl chemau atunci când organizau vânători de seamă și invitau pe marii magnați unguri.
Atunci când olahul Mihai (așa cum i-au zis ungurii lui Mihai Viteazul) s-a ridicat cu oștime împotriva craiului Bathory, mulți dintre ardeleni s-au alăturat celor din neamul lor în lupta pentru Transilvania și apoi pentru Moldova. Onu Vânătorul, după cum fusese numit, s-a alăturat lui Mihai Viteazul și a fost primit în trupa de cercetași alcătuită din vânători și haiduci atunci când s-a pregătit expediția spre Moldova.
Onu a fost în fruntea trupelor care s-au îndreptat către Iași și a trăit fericirea de a fi printre cei care au făcut „unirea”. Dar erau prea mulți cei care nu voiau o stăpânire românească peste ceea ce fusese cândva Dacia.
Și Mihai Viteazul a pierdut bourul, vulturul și leul ce se uniseră pentru scurt timp pe o singură pecete. Onu a trebuit să fugă, să se ascundă; îl căutau oamenii nobililor unguri din Giurgeu și a trecut munții în Moldova. S-a oprit și și-a făcut un covru dincolo de izvoarele Bicazului, lângă un izvor, sub o culme, nu departe de stâncile Ceahlăului.
Oamenii locului nu erau prea mulți: păstori, plăieși, vreun vânător sau haiduc sau vreun sihastru anistuit prin codru. Au fost uimiți de tânărul ce lovea mistrețul cu foc de departe, ce purta pe mână un topor cu coadă lungă, ce-i zicea baltag, și care avea de-a șoldu’ o geantă de piele, încrustată cu colți și unghii de mistreți, ce-i zicea tașcă. Și lui i-au zis Tașcă, după geanta care nu-i părăsea umărul niciodată, iar locului unde se adăpostise i-au zis Izvorul lui Tașcă.
Poterile ungurești însă nu au uitat de Onu și au trecut hotarul călăreți unguri ce știau a vorbi valaha și îmbrăcați cu haine românești. Dar Onu a prins de știre și a cerut ajutor de la alt fost haiduc al lui Mihai Viteazul, Gligorie Rău, de pe Valea Tazlăului, care a venit în grabă să-și ajute tovarășul cu banda sa de viteji. Pe piciorul care s-a numit de atunci Ungurul, au fost omorâți poterașii din Giurgeu.
Onu Tașcă și Gligorie Rău s-au ospătat cu carne de vânat și s-au cinstit cu vin adus din vale, de la șes, așa cum făceau vânătorii și haiducii codrului, lângă izvorul lui Tașcă, la locul numit La Stâncărie, sub Piciorul Ungurului. Vânătorul a fost văzut prin codrii multă vreme după aceea, cu baltagul pe mână, cu geanta de-a șoldu’ și se zice că și-ar fi închegat și gospodărie atunci când s-au mai adunat anii. Izvorul și-a păstrat numele, dar Piciorul Ungurului a devenit Piciorul Săcuiului, iar apoi Vârful Secuiesc, cum i se zice și astăzi, căci românii nu prea au făcut diferența între unguri și secui.
[1] Scaun – unitate administrativ teritorială
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
(din cartea „Legende și povești istorice din Ținutul Neamțului”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2025)
