„Mai important decât toate pentru aceste comunităţi era Ceahlăul, care era un marcator în peisaj. Omul de la Prut, în zi senină, vedea toţi Carpaţii Orientali şi între ei, ca un triunghi bine definit, vedea Ceahlăul“.
Omul Paleoliticului, trăitor într-o epocă influențată de glaciațiuni, era locuitor al peșterilor, temporar adăpostindu-se sub stânci sau pe terasele râurilor şi supravieţuia din exploatarea naturală a resurselor, considerându-se că femeia ar fi avut grijă de culegerea hranei, iar bărbatului îi revenea vânătoarea. Un rol important în această perioadă l-a avut descoperirea focului.
Pe teritoriul judeţului Neamţ, primele mărturii ale Paleoliticului datează din cea de-a treia epocă, cea a Paleoliticului Superior, considerat a se fi desfăşurat între 35.000-10.000/8.000 î.Hr. Cercetările arată o intensă populare, atât în zonele montane, cât şi în cele subcarpatice. Odată cu topirea gheţarilor, fauna specifică climei reci s-a retras spre zonele mai înalte, aglomerând văile, terasele şi poienile, urmărite de vânătorii itineranţi paleolitici, fapt demonstrat de numeroasele descoperiri de pe cursul mijlociu al Bistriţei, în zona Muntelui Ceahlău. Vestigiile arheologice descoperite arată că grupurile paleolitice se îndeletniceau cu vânătoarea, cu arme şi unelte aflate în permanent progres. Pe lângă piatră, silex şi cuarţit sau rocă locală (lucrate în tehnica desprinderii lamerare, cioplirii şi retuşării) sunt folosite ca materii prime oasele, coarnele, fildeşul şi lemnul. Se vânau şi animale mari, precum mamutul, renul, cerbul, dar şi alte animale mai mici, aşa cum o arată resturile faunistice descoperite. Locuiau în aşezări deschise, cu colibe, vetre şi ateliere şi într-o măsură redusă în peşteri.
Vârsta aurignacianului în judeţul Neamţ este bine reprezentată de descoperirile de la poalele Ceahlăului, cele de la Bistricioara, în mai multe puncte, sau Ceahlău-sat.
Gravetianul, cea de-a doua parte a Paleoliticului Superior, îşi are începuturile în perioada 24.000/22.000 de ani î.Hr., cele mai vechi urme de locuire gravetiene în Moldova fiind cele de la Bistricioara-Lutărie şi Cetăţica-Ceahlău, ambele la poalele Muntelui Ceahlău. Menţionăm şi uneltele microlite descoperite la Grinţieş, datând din această perioadă la Bradu – Pârâul lui Oloi şi Grinţieş – Frasin-Lutărie.
Spre sfârşitul gravetianului sunt înregistrate sosirile mai multor comunităţi dinspre Est. Sunt descoperite asemănări între aşezările din Moldova (bazinul Ceahlăului) şi Sud-Estul Transilvaniei, emiţându-se ipoteza că prin aceste trecători ale Carpaţilor Orientali s-au desfăşurat migraţiile acestor populaţii şi că vânătorii gravetieni au folosit aceste locuri pentru locuiri temporare, ca nişte halte de vânătoare, dovedind un caracter sezonier-pendulatoriu.
Completăm cele spuse cu informații primite de la profesorul universitar Mircea Anghelinu, un reputat specialist în Paleoliticul românesc, şi omologul său austriac, cercetătorul senior Mark Haendel, care cercetează situl arheologic de la Bistricioara-Lutărie, comuna Ceahlău, în cadrul unui proiect realizat de Universitatea „Valahia“ din Târgovişte și Institutul de Arheologie al Academiei Vienei, un proiect de trei ani, început în 2021, în mai multe situri de pe Valea Siretului şi Prutului, centrul de greutate fiind Valea Bistriţei.
Din cercetările lor aflăm că oamenii Paleoliticului veneau din zone diferite, după materialul litic, de la Prut sau Nistru, silex, dar şi de la Topliţa, din Harghita. Aveau trasee reglate de mersul animalelor, după cai, bizoni, mamuţi şi sigur foloseau aceste drumuri. Mergeau pe plai, nu pe vale, mai sus, cum mergeau oamenii în vechime. „Noi credem că nu mergeau ca oamenii de astăzi, pe firul apei, căci acesta era de cele mai multe ori impracticabil. Mai important decât toate pentru aceste comunităţi era Ceahlăul, care era un marcator în peisaj. Omul de la Prut, în zi senină, vedea toţi Carpaţii Orientali şi între ei, ca un triunghi bine definit, vedea Ceahlăul. Şi noi am văzut Ceahlăul de la Prut“, ne-a spus Mircea Anghelinu, completat de Mark Haendel: „Un alt motiv pentru care veneau la Ceahlău era acela de adăpostire, în special toamna şi iarna (animalele găsite arată că erau vânate toamna sau iarna). Se adăposteau aici în sezonul rece, aceste micro-depresiuni oferind adăpost în faţa vântului care era foarte puternic spre şeş. Avem niveluri în care materialul litic este silex de Prut, dar şi nivel în care trei sferturi din material este local. Veneau aici pentru activităţi de subzistenţă, în special vânătoare, şi alegeau terasele de pe partea dreaptă, care erau expuse la lumină. Vorbim despre o perioadă foarte rece şi aridă pentru localităţile de pe Valea Bistriţei: cca 30.000 – 18.000 î.Hr”.
Zona oferea un regim de precipitaţii abundent şi astfel era vegetaţie, era lemn, aveau ce arde. În zona Botoşanilor de astăzi era o stepă uscată. Peisajul de atunci dincolo de munţi nu era verde şi frumos, nu era vegetaţie luxuriantă, era o stepă uscată, ca Mongolia de astăzi. Ici colo câte un pinişor. Copacii nu sunt sensibili la frig, ci la lipsa de umiditate. Aici aveau umiditate. „Oamenii au venit aici constant. Există pauze mici, de o mie de ani. Nu se aşezau în acelaşi loc, erau vânători nomazi. Un an, poate, s-au aşezat la Dârţu, un an la Bistricioara sau poate un an la Cetăţica. Şi pentru a stabili diferenţe mai mici, precum 100 de ani, nu avem mijloacele necesare de datare atât de precise. Trăiau mai puţin decât noi şi asta nu din cauză că ar fi avut vreo problemă, ci din cauza stresului. Viaţa era mai scurtă, mai stresantă, aşa cum era pentru toţi care trăiau de pe urma vânatului. Oamenii apreciau din vechime lutul, un lut fin, care este în realitate un loess sau derivate loessice. Exploatau lutul: lutuiau case, podine, îl foloseau la sobe şi astfel tăiau depozitul. Sunt multe situri, dar multe dintre ele acoperite de pădure. Cum cercetezi?! Cauţi o terasă cât mai bine expusă, dar are trei hectare. Unde sapi? Atunci cauţi o lutărie şi acolo cineva, cândva a făcut sondajul pentru tine“, a explicat Mircea Anghelinu.
Situl de la „La Scaune“, redescoperit de domniile lor, este unul foarte important, un sit swiderian cunoscut, datând de acum 11.000 de ani. Întrebaţi despre un procent al descoperirilor la nivelul întregii suprafeţe a României, au răspuns: „Ridicol. 5 poate 10%. În ceea ce priveşte Paleoliticul, şi mai puţin. Neoliticul este mult mai bine reprezentat prin descoperiri deosebite, iar alte epoci sunt neglijate. În România sunt 4-5 specialişti pentru Paleolitic care să lucreze în acelaşi timp. Iar astfel de cercetări sunt de durată, se lucreză la un sit 4-5 ani, nu mai poţi săpa şi în altă parte, este o muncă migăloasă, e nevoie de bani…“.
Piesele treceau din mână în mână, viaţa în paleolitic nu avea un centru, nu avea o vatră. Paleoliticul însemna o viaţă tot pe drum, o mişcare continuă, epuizarea resurselor ducea la aceasta. Renul, calul sau mamutul nu stau în loc, respectă un ciclu de viaţă. Nomazii paleolitici parcurgeau sute de kilometri pe jos. Aflăm pe Valea Bistriţei silex din Balcani spre exemplu: „Să ne imaginăm nişte oameni permanent cu rucsacul în spate“.
Referindu-se la diferenţele între Ceahlău şi Poiana Cireşului, au precizat că în ultimul sit numit este o conservare mai bună, zona este mai uscată, la ieşirea din munţi, şi aici nu au crescut sau plantat molizi, care au o aciditate foarte mare şi topesc tot. Acolo s-au descoperit mai multe oase, materialul organic s-a păstrat mai bine. Cronologia este şi ea sincronă. „Acelaşi Ghiţă şi Vasile stăteau şi aici şi acolo. Aici nu avem oasele de acolo şi nici zorzoanele, dar aici sunt mai multe niveluri arheologice, secvenţa de timp este mai largă: 27.000, 25.000, 24.000, 21.000 de ani“.
Referindu-se la Bistricioara, au remarcat la unison: „Situl este fabulos! Este foarte mare, noi am acordat atenţie la vreo 40 m2, dar sunt, credem, 2.000 m2, cu o conservare foarte bună pentru un sit din mediul montan, cu o problematică diversă. Oameni au venit aici în perioade diferite, au avut ocupaţii diferite. Problemele de interpretare ridicate sunt diferite, nu este aceeași Mărie la nesfârșit“.
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
