Mănăstirea Durău reprezintă unul dintre cele mai reprezentative lăcaşuri monastice ortodoxe româneşti, cu mare rezonanţă în spiritualitatea românească, legată indisolubil de muntele Ceahlău, singurul nostru munte cu hram şi sărbătoare. Astăzi, complexul monastic de la Durău este alcătuit din mai multe clădiri care s-au construit în perioade diferite, dar, în ciuda diferențelor arhitecturale, formează un tot armonios. Este un meleu arhitectonic fericit, în care se îmbină tradiţionalul cu modernul, cu o dispunere reuşită în spaţiu, într-un patrulater bine încadrat în peisajul natural şi antropic. Complexul este situat în satul Durău, comuna Ceahlău, judeţul Neamţ, la o înălţime de 780 de metri, în sprânceana muntelui Ceahlău, într-un peisaj mirific, care a atras din vechime numeroşi turişti, oameni de mare cultură români şi străini. Este parte a unei adevărate Meteore româneşti din jurul muntelui Ceahlău, pe care numeroşii sihaştri şi călugări l-au transformat într-un munte sfânt.
Întotdeauna vechile lăcaşuri de cult îşi au începuturile învăluite în legendă, dar tradiţiile istorice conţin întotdeauna şi fărâme de adevăr. Conform inscripţiei săpată pe o placă de marmură, „cea dintâi aşezare călugărească a Durăului, după tradiţie, e ctitorită de călugăriţa Mariana – zice-se- fiică de domn moldovean“. Constantin Matasă, considerat pionier al turismului montan din Ceahlău, afirma: „După tradiţie, Durăul a fost în vechime săhăstrie de maice, cu o bisericuţă mai sus de unde este astăzi, mai sub Ceahlău. Se zice că o fată de domn, Mariana, a venit aici cu două tovarăşe, s-a făcut schivnică şi a întemeiat săhăstria Durăului, unde au stat maice“.
Varahil Lateş, stareț la Durău, scria la 1885: „După tradiţie, Schitul Durău a fost înfiinţat de sihaştri care au locuit împrejurul Ceahlăului (Pionului) şi chiar deasupra lui, unde rar un urs sau un lup rătăceşte gonit fiind de foame. Sihaştrii, unii după alţii, trăind în această regiune neospitalieră şi obosiţi de suferinţele singurătăţii, au înfiinţat schitul Durău, gios la poalele Pionului“. Pe la 1744, starețul de la Neamț, Paisie Velicicovschi, îi încredințează maicii Nazaria conducerea obștii de la Durău. Aici ființează până în 1785 o obște isihastă de monahii, a căror viață de asceză și rugăciune se desfășura după rânduiala paisiană. În toți acești ani, duhovnic al obștii a fost cuviosul Iosif pustnicul, unul dintre cei mai importanți părinți isihaști nemțeni din veacul al XVIII-lea.
La 1802 este menţionat la Durău un călugăr Petru, care, împreună cu tovarăşii săi de călugărie, a înnoit biserica, pe locul celei vechi, cu acelaşi hram. Schitul s-a aflat în grija mitropolitului Veniamin Costache. Pentru mănăstirile din jurul Ceahlăului și mai ales pentru schitul Durău a fost începutul unei perioade de înnoire duhovnicească, dar și de intensă lucrare gospodărească. Încă de la începutul arhipăstoririi sale, el acordă o grijă specială schitului Durău, căruia îi trimite periodic ofrande.
Biserica de piatră a fost făcută cu contribuţia adusă de mireni și călugări. Pisania bisericii spune: „Biserica Bunei Vestiri a Pre Sf. Născătoarii de Dumnezeu zidită în zilele Pre Înalțatului Domnu Mihail Grigoriu Sturdza Voevod, cu blagoslovenia Preosfintului Mitropolit Veniamin, cu ajutorul acelor ce au năstăvit Duhul Sfânt, prin osârdia cuvioșii sale părintele Ghervasie și a neguțătorilor dumnealor frați Gheorghie și Ioan Prosie, și Vasilie Iliovici. Sihăstria Durăul în Muntile Pionul. 1835“.
A vorbi despre istoria Schitului Durău fără a-l aminti pe George Panu se constituie într-un act de necuviinţă faţă de memoria acestui important sprijinitor al său, al Durăului şi chiar al regiunii în general. Pisania mănăstirii menţionează: „Frumoasa poziţie a schitului singuraţie a atras şi adăposti în timpul verii pe G. Panu. Acest mare cugetător şi dârz luptător politic, găsise aice, la poalele Ceahlăului, liniştea sufletească pe care o căuta, după multă luptă, uneori dusă prea departe şi încordare şi muncă. El a fost cel mai mare ajutor al Schitului Durău, care până atunci era abia cunoscut şi călugării trăiau din mila poporului. Lui Panu se datoreşte ridicarea schitului la rangul de mănăstire, cu personalul călugăresc întreţinut de stat în vremea miniştrilor Dr. Istrati şi Spiru Haret, cum şi reparaţia bisericei celei mari, zidirea clopotniţei, a bisericuţei de la cimitir şi a caselor de oaspeţi“.
În perioada armistițiului din 7 mai – 9 noiembrie 1918, Durăul este vizitat în repetate rânduri de familia regală română, care a sprijinit material mănăstirea.
Valoarea arhitectonică a bisericii a fost completată în chip fericit de remarcabila pictură a lui Nicolae Tonitza, realizată cu sprijinul unor tineri pictori: Corneliu Baba, I. Huduci, V.T. Moraru, Petru Hârtopeanu ş.a. Tonitza şi elevi săi au folosit tehnica encausticii şi încălcând vechile norme iconografice, au înlocuit canoanele hieratice cu elemente specific locale. Ca fundal al picturii înfăţişând „Naşterea Domnului“ se află Ceahlăul, iar martori la divinul eveniment sunt ţăranii îmbrăcaţi asemeni celor din partea locului.
Odată cu instaurarea comunismului, mănăstirea a fost deposedată de moşii şi de alte bogăţii şi mai apoi a fost desfiinţată, rămânând monument istoric şi de artă. După 1989, şi-a recăpătat faima şi puterea de altădată, fiind cel mai important locaş de cult monastic al regiunii şi singurul dintre vechile mari mănăstiri care a trecut peste veacuri, nu în ruină, ci în tot mai mare strălucire. Devenirea sa istorică şi religios-culturală a fost una zbuciumată. A fost sihăstrie de maici, schit de călugări, care a suferit privaţiuni materiale din cauza locurilor de mare pustietate şi apoi a imixtiunii marilor boieri. George Panu a avut un rol important în dezvoltarea mănăstirii şi a regiunii, schitul fiind ridicat la rang de mănăstire, sprijinită de stat. Complexul monahal prosperă, fiind sprijinit de familia regală, de mitropolitul Pimen şi fiind vizitat de numeroşi turişti şi pelerini, atraşi de frumuseţea locurilor şi credinţa monahilor. Pictura lui Tonitza şi a elevilor săi a adus un plus artistic adăugat valorii arhitectonice şi istorice. Perioada comunistă a afectat mănăstirea care şi-a pierdut rangul şi averile, dar după 1990 renaşte, devenind una dintre marile lavre ale monahismului românesc.
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
