A scrie despre Ştefan cel Mare nu este un demers tocmai uşor, deşi, fără îndoială, nu este altă personalitate a istoriei românilor care să fi născut atâtea poveşti, legende, poezii, studii istorice, piese de teatru, nuvele sau romane şi bibliografia pentru cercetător este vastă. Este Alexandru cel Mare al nostru, este Napoleon al românilor. Am pregătit un scurt studiu dedicat legăturilor sale cu ţinutul Neamţului, care în vechime era aproape în întregime montan. Este un studiu despre Ştefan cel Mare şi munţii Neamţului.
În 1457, după o victorie la Doljeşti, în ţinutul Neamţului, Ştefan primea coroana muşatinilor pe câmpia de la Direptate. Din cel de-al doilea său an de domnie datează două documente importante pentru munţii Neamţului. Într-o hotarnică a mănăstirii Neamţului este menţionată pentru prima dată numele Hangu. Este atestarea unui lăcăş de cult monastic, cu vechime mai mare decât acest hrisov, cu hotare „cum au fost în veac“. Într-un document acordat mănăstirii Bistriţa este pomenit pentru prima dată oronimul Ceahlău, cel mai important munte al Carpaţilor Moldovei, mănăstirea stăpânind o poiană la poalele lui. Trebuie să amintim faptul că în timpul lui Ştefan domeniul domnesc se întindea până la „cumpăna apelor“, la izvoarele Bistricioarei şi Bicazului, aşa cum a fost până la Maria Tereza, când s-a răşluit o coamă de păduri din trupul Moldovei. În acea vreme, ţinutul Neamţului era în mare parte domeniu domnesc sau aparţinea celor două mari mănăstiri, Neamţul şi Bistriţa. În munţi erau plăieşii graniţei, ciobanii, tăietorii de lemne şi plutaşii (sunt amintiţi într-un document din 1466), sihaştrii şi călugării.
La 1467, Matei Corvin a intrat în Moldova pe valea Trotuşului, călăuzit de Petru Aron, uzurpatorul ucigaş de frate. La Baia, în nordul ţinutului Neamţului, arogantul rege maghiar făcea cunoştinţă cu ascuţimea săgeţilor moldovene. Rănit fiind, este transportat în grabă pe o targă, într-o retragere ruşinoasă dar salvatoare, prin neintervenţia trădătoare a vornicului Isaia. De la Târgu-Neamţ a trecut pe „Calea Mare“, spre Hangu, având însă de înfruntat pe muntenii ce prăvăliseră arbori în cale şi aruncau săgeţi şi lănci din pălănci. A părăsit carele de luptă şi tunurile de bronz şi a fugit pe valea Bicazului şi Bistricioarei.
În trecători, Ştefan îşi avea străjerii şi iscoadele şi în 1470 Petru Aron nu mai poate miza pe surpriză în atacul său cu trupe de „strânsură“. Este înfrânt la Orbic, lângă Buhuşi, şi decapitat.
La 1475, la Rahova, lângă Vaslui, Ştefan uimea teritoriile care înseamnă Europa de azi, printr-o victorie deosebită, dar în anul următor, la Valea Albă, nu departe de curtea domnească de la Piatra lui Crăciun, floarea tinerimii moldave cădea în jurul domnului, care cu greu îşi afla scăparea în munţi. Legenda spune că s-ar fi adăpostit în munţii Vrancei, dar o tradiţie veche a noastră ne spune că s-ar fi oprit la Hangu, în locul numit Colibiţa, şi în jurul său s-au strâns ciobanii şi plăieşii munţilor. Este o tradiţie pe care o ştia la 1904 şi Simion Teodorescu-Kirileanu.
În ţinutul Neamţului, Ştefan cel Mare a zidit la Cetatea Neamţului, care a cunoscut apogeul puterii ei în timpul domniei sale, rezistând lui Matei Corvin, Mahomed al II-lea sau regelui Ian Albert al Poloniei, a construit biserică mare la Neamţ, a ridicat curte domnească la Piatra lui Crăciun, unde a ridicat la sfârşitul domniei biserică înaltă şi un turn maiestuos. Şi-a legat numele de schitul de la Bisericani a lui Iosif şi de sihăstria lui Amfilohie de la Pângăraţi, desăvârşite de urmaşii săi Ştefăniţă şi Alexandru Lăpuşneanul, a continuat zidirea de la Bistriţa a bunicului său Alexandru cel Bun, unde şi-a îngropat pe cel mai drag dintre feciori, pe Alexandru. La Valea Albă, ce s-a numit apoi Războieni, a ridicat o impresionantă biserică-mausoleu, iar la Tazlău, la schitul lui Chiriac, a construit biserică mare de piatră, cu turn şi cu ziduri înalte.
În munţii Neamţului, Ştefan venea adesea la vânătoare. Mihail Sadoveanu scria în două dintre cărţile de sale despre bourii şi zimbrii de la Ceahlău, iar una dintre poveştile locului, culeasă de regretatul învăţător Gheorghe Baltă din Buhalniţa, ne spune despre zimbrul cel mare săgetat de voievod pe Jgheabu’ cu Hotaru’, deasupra de stânca Dochiei.
Dacă domnia lui Ştefan cel Mare a însemnat apogeul statului medieval moldovenesc, cu siguranţă că şi ţinutul Neamţului a cunoscut binefacerile unei domnii binecuvântate cu mulţi ani şi realizări politico-militare, economice şi culturale ce păreau peste puterile unui stat atât de mic, aruncat în „calea tuturor răotăţilor“, după cum ofta cronicarul.
Aşa cum nu s-a scris încă destul despre Alexandru Macedon sau Napoleon Bonaparte, nici Ştefan n-a primit încă întreg obolul de recunoştinţă pe care i-l datorează urmaşii săi. Îl aflăm în scrierile româneşti de la Grigore Ureche până la Dinu Giurescu, de la Eminescu până la Radu Gyr, Adrian Păunescu şi Ioan Alexandru, de la Asachi la Delavrancea. Manualele de istorie de acum o sută de ani înţelegeau parcă mai bine importanţa locului deţinut de marele voievod în existenţa românilor. Astăzi, manualele de istorie de clasa a VIII-a nu mai au acelaşi respect pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt – nu îi acordă prea multe rânduri. Este greu pentru un elev de gimnaziu să înţeleagă ce a însemnat Ştefan de strajă lângă „această poartă a creştinătăţii“.
Remarcăm scrierea unui bicăjean, Constantin Buruean, care a muncit mult la o carte despre Ştefan cel Mare. E o carte care îşi are locul şi rostul ei. Şi gândind altfel decât cei care au realizat astfel de manuale, nu putem decât să apreciem efortul unui om, nu tocmai tânăr ca vârstă, dar tânăr prin idee şi tenacitatea prin care i-a dat formă. Şi micul nostru studiu şi efortul domniei sale vin în sprijinul tinerilor care trebuie să perceapă corect această personalitate istorică imensă. Căci nu conducea o Spanie renăscută ca Ferdinand de Aragon, nici un întins regat ca Matei Corvin sau Cazimir al Poloniei, nici un imperiu ca al lui Mehmed Fatih, cu toţii contemporanii săi. A fost domnul unei ţări mici, dar faptele sale au fost mari.
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
