„…copiii sunt doza mea de curaj și de fericire”, dezvăluie invitata rubricii noastre
Cristina Petrea este în lumina tiparului, de această dată, la rubrica „Implicare socială”. Am descoperit-o printre părinții elevilor de la clasa de canto popular din cadrul Școlii Populare de Arte din Piatra-Neamț. Are 53 de ani și este trup și suflet alături de copii, de tot ce înseamnă tradiție, cultură populară și comunitatea din care face parte.
Protagonista noastră locuiește la Sabasa – Borca, este dascăl la ciclul primar și lector de dezvoltare personală pentru clasele a XI-a și a-XII-a la Liceul „Mihail Sadoveanu”, din comună. Despre frumusețea și amploarea proiectelor în care este implicată vă lăsăm să aflați lecturând interviul realizat în rândurile următoare. Descoperim oameni valoroși, cu inițiativă și credință că pot dărui parte din sufletul lor celor de lângă ei!
Cum ați defini dumneavoastră ,,implicarea socială”?
Cristina Petrea: Aș putea da o definiție gen dicționar, dar cred că este mult mai limpede un exemplu din mediul tradițional românesc. Oamenii, când făceau o fântână, o săpau la drum, nu în curte. Deși ar fi fost mult mai la îndemână o fântână aproape de casă, o săpau la drum, îi puneau un acoperiș, o băncuță de lemn, o cană, să fie pentru vreun însetat care ar trece pe acolo. Asta cred eu că definește cel mai „românește” implicarea socială – binele meu se împlinește cu binele semenului meu.
Ce v-a adus la Neamț, tocmai la Borca, ținând cont că sunteți din Onești, Bacău?
Cristina Petrea: M-am născut la hotarul dintre județele Bacău și Vrancea, pe Valea Zeletinului, vechi ținut răzeșesc, totodată loc de târg în calea negustorilor de tot neamul. Am petrecut în Onești cea mai mare parte a vieții, la bloc, între betoane, cu dese evadări la munte, cu ritmul de viață dictat de un oraș tânăr, foarte receptiv la noutăți. La o vreme, am obosit de atâta nou. Nimic dintr-ale orașului nu acoperea o lipsă de ceva, ca un dor nu neapărat al meu, mai mult un dor moștenit și greu de înțeles. Ajungând în Munții Neamțului, la părintele Iustin Pârvu, ca leac de sănătate trupească și sufletească, am primit rețeta: mutat la casă. La munte… În prima zi de locuit la casă, la munte, am văzut pe malul apei din fața porții o căprioară și un lup. Sălbăticie am vrut, asta am găsit. Pădurea – o binecuvântare în toate cele patru zări. De câțiva ani s-a asfaltat drumul care străbate Sabasa, vechiul Drum al Regelui – astăzi Drumul Vitoriei Lipan. E bine, dar acum toți mergem mai repede, nu mai apucăm să vedem mândrețea muntelui, semeția brazilor, biruința lunii pline asupra întunericului. Ori toate acestea se mută în sufletul nostru, cumva suntem datori să ne încărcăm ochii cu frumusețe.
A fost o mutare unde a trebuit curaj. Am găsit post la Borca și am cumpărat o casă. Copiii mei au fost primii încântați: o tiroliană între doi meri, cu patinele pe pârâul înghețat, prin pădure după nuiele de alun pentru undiță sau arcuri. Teama mea era, desigur, că nu vor avea acces la activități culturale, sportive… Interesant că ei fac și canto, chitară, karate, poate mai mult decât ar fi făcut la oraș.
Cum găsiți preocupările legate de tradiție în mediul rural de la noi?
Cristina Petrea: Știți cum sunt florile de colț, cu albul acela anume, regesc. Minunate, dar fără să știe vreodată cât sunt de minunate, câtă bucurie dăruiesc, ce biruință reprezintă pentru unii care le caută! Așa, ca pe o floare de colț, așa am găsit toată bogăția de tradiții de pe Valea Bistriței. Am găsit case, unelte, costume vechi, dar, peste acestea, am găsit oameni cu sufletul acela ce se transformă în nostalgie, în unitate de măsură pentru ceea ce numim bine, frumos, adevăr. Cred că am cunoscut și sfinți printre ei. Oamenii sunt cei care au pus pecete de trăire pe tradiție. Mai cu seamă femeile. Lucru de mână, bucatele, leacurile, cântecele, descântecele, femeile le stăpâneau. Preocupare există, am aflat de un muzeu întemeiat de profesorii din zonă, unde se păstrează o lume a satului de munte. Dar ușa acestui muzeu se deschide rar, când un grup de elevi este condus de un profesor mai inimos. În alte culturi există o mai dreaptă prețuire a acestei moșteniri. Trebuie să conștientizăm ce moștenire inegalabilă avem, cât nu e prea târziu…
Care sunt cele mai importante proiecte pe care le-ați inițiat, cu impact puternic pentru comunitate?
Cristina Petrea: După 2009 am prins curaj, pentru că se întorceau cei plecați la muncă în Italia, cu un dor de acasă, cu o altă vedere asupra celor de demult. Altfel tratau țolul de lână, nu-l mai aruncau pe scări, la intrare. Am organizat în 2012 proiectul „Din vechi izvoade”, unde au fost prezentate șezători din mai multe zone ale țării, proiect bine primit atunci în presa din județul Neamț. Apoi am implicat, la fiecare ediție, elevii, părinții și bunicii în șezători. În 2017 am început proiectul ,,Cântările Sabasei”, care au fost niște cântări de sirenă, că nu mai terminăm de atunci cu colindatul pe la cei vechi, să-i iscodim despre cele de demult. Cu elevii de la Școala „Aurel Dumitrașcu” Sabasa am pornit prin sat să adunăm povești, legende, rețete, descântece, dar și obiecte rămase de la strămoși. Așa am înființat colecția etnografică „Străbunii Sabasei”, am scris „Cântările Sabasei” – un studiu etnografic. Din colecția de costume și cântece am dus la Ambasada României din Paris mai multe piese, în cadrul proiectului „SânzIEne în horă românească”, iar anul acesta avem un parteneriat cu UNESCO, unde Eugenia Petrea va reprezenta, prin cântec și port, zona Moldovei.
Apoi avem o școală de vară în care ne promovăm zona, astfel că am ajuns la peste 100 de participanți din toată țara la proiectul „Pe aripile verii”.
Sunteți și culegător de folclor, cu studii de specialitate în etnologie. Cum găsiți zestrea culturii tradiționale la Neamț, cu precădere la Borca?
Cristina Petrea: Se știe că promovarea de tip „Cântarea României” a alterat sensul tradițional, chiar dacă a păstrat forma. Pe Valea Muntelui am găsit acea generație – încă mai trăiesc câțiva dintre cei de demult – care au păstrat în casele și bordeiele lor, în sufletul lor, vechile înțelesuri. Cum ar fi unicitatea iei. Astăzi costumul este cusut în stil copy, dar cine îl coase nu știe de ce folosește acea culoare, de ce se potrivește acel semn. Am găsit, de asemenea, un colind păstoresc cu influențe bucovinene, un colind cu variante asemănătoare în zona Fălticeni, un colind pascal cu o variantă prin Ardeal, o baladă pe care am dat-o lumii prin glasul fiicei mele, Eugenia Petrea, elevă a Școlii Populare de Artă din Piatra-Neamț, la clasa domnului profesor Laurențiu Marian. Tot ce am adunat arată o vădită legătură între românii din toate regiunile țării.
Ați demarat inițiativa de a organiza un colț expozițional cu obiecte entografice în comuna Borca. Cum a răspuns comunitatea la acest demers și unde poate fi vizitată expoziția?
Cristina Petrea: Povestea e interesantă – la un cerc pedagogic aveam de prezentat bune practici din activitatea școlară. Ce poate fi mai bun decât umblatul cu reportofonul pe la bunici, în căutare de povești și legende? Așa am descoperit obiecte vechi, pe care le-am adunat la școală. Acestea constituie decorul șezătorilor: avem o cameră de început de secol XX aproape completă, câteva unelte, costume de diferite tipuri. Și continuăm… Localnicii au răspuns frumos, au fost mândri să își vadă numele pe colecția noastră. În plus, mai multe femei, unele tinere, au început a coase ii, a țese, a căuta leacurile vechi.
Ați organizat adesea șezători tradiționale, atât pentru copii, cât și pentru adulți, la Borca. Care considerați că ar fi impactul acestor activități asupra participanților?
Cristina Petrea: Nu ca laudă, dar mulți antreprenori au orientat restaurantele și pensiunile spre tradițional. Se observă o întoarcere spre rețetele vechi, spre leacurile din plante, mai ales că zona noastră este puțin poluată. Se folosește costumul popular mai des, se organizează un bal al gospodarilor cu ținuta obligatorie – un element de costum popular. Am reușit să selectăm cele mai vechi costume, să le premiem, mai cu seamă să le prezentăm valoarea. Se mișcă ceva în atitudinea față de tradiție, ceea ce e foarte bine. Sunt implicată într-un proiect național de pregătire a unui opțional pentru promovarea folclorului în învățământul preuniversitar.
Pe lângă misiunea de dascăl, sunteți și președintele Asociației APOR Borca. Ce tip de activități are ca obiectiv această asociație?
Cristina Petrea: În 2015, pe 5 martie s-a înființat APOR-Borca și am fost aleasă președinte. Este o asociație care sprijină familiile cu copii. A fost greu începutul, știți cum sunt primiți veneticii în mediu tradițional… Dar cu atât mai mare biruința, căci în fiecare an facem spectacole caritabile, conferințe, campanii de colectare de ajutoare. Primim mereu mesaje cu nevoile unor familii cu mai mulți copii, persoane cu nevoi speciale, bătrâni.
De unde dorința de a fi mereu implicată în nevoile comunității?
Cristina Petrea: Nu m-am gândit niciodată la asta, așa trebuie să fim. Poate profesia ne exersează această angajare în social. Cred că vine de la sine….
Ce o face fericită pe Cristina Petrea?
Cristina Petrea: O conștiință liniștită e de-ajuns, deși nu e de durată. Mereu suntem într-o luptă cu noi înșine, cu greul clipei, cu mentalități, descurajări. Uneori un „de ce?” , „la ce bun?” este o piedică pe care ne-o punem singuri. Și copiii, ei mă vindecă de nesiguranțe, copiii sunt doza mea de curaj și de fericire!
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
