„ …oferim iubire și primim iubire. E un rezervor mereu plin. Copiii noștri au atâta iubire în suflete, doar trebuie să accepți să o primești”
Irina Bălțătescu
Continuăm seria articolelor dedicate rubricii „Implicare socială” cu o nouă doamnă demnă de toată admirația și prețuirea noastră. Irina Bălțătescu este dascăl, modelează suflete și clădește speranțe. Are privilegiul ca de peste 20 de ani să lucreze cu copii speciali și o face cu dragoste, implicare și devotament. Despre provocările acestei profesii, dar și despre nevoile sau lecțiile învățate de la aceste minuni ale vieții, vă invităm să citiți în interviul realizat cu protagonista noastră, directoarea Centrului Școlar pentru Educație Inclusivă „Alexandru Roșca” din Piatra-Neamț.
Povestiți-ne despre omul Irina Bălțătescu. Ce energie v-a îndrumat spre învățământ?
Irina Bălțătescu: Provin dintr-o familie de cadre didactice! Draga mea mamă a fost învățătoare, sora mamei – nana mea – a fost învățătoare chiar la centrul unde îmi desfășor eu activitatea, și unul dintre frații mamei a fost și el învățător. Sunt oameni minunați, care mi-au fost modele de viață și de dascăli. Tind să cred că mi-a fost transmisă genetic această frumoasă profesie. Mergeam în clasă la mama și eram fascinată de modul în care o înconjurau copiii, cum o îmbrățișau și cum ea la rândul ei, îi răsplătea cu zâmbete, îmbrățișări și încurajări. Atunci când eram foarte mică eram puțin geloasă pe ei, pentru că îmi doream eu toată atenția… Mai târziu am înțeles cum stăteau lucrurile, motiv pentru care, la finalizarea clasei a VIII-a, am dat admiterea la Liceul Pedagogic „Ștefan cel Mare Bacău”, deoarece județul nostru nu mai avea liceu pedagogic. Neamțul avea repartizate 5 locuri pentru profilul pedagogic, la Bacău. Am intrat cu succes la liceu și așa a început formarea mea profesională. Am amintiri minunate din acea perioadă, despre colegii mei dragi și despre distinșii profesori. La finalul liceului, am primit repartiție în satul natal, la Crăcăoani, sat de care sunt foarte legată. Am fost învățătoare o lună de zile la Școala Generală Nr. 2 Crăcăoani, deoarece la 1 octombrie am început cursurile universitare la Univ. „Al. Ioan Cuza” Iași, la Profilul Psihosociopedagogie, Specializarea Pedagogie. Și aici am avut parte de colegi minunați și de profesori deosebiți care, tind să cred, că mi-au influențat în bine formarea.
Cum vedeți, astăzi, sistemul educațional, mai ales cel special, din România? Care sunt principalele nevoi ale învățământului special? Spre ce anume ar trebui mai multă implicare și direcționare?
Irina Bălțătescu: Așa cum e acum, este bine organizat, elevii având posibilitatea să urmeze învățământul de masă sau cel special, în funcție de posibilitățile individuale, de recomandările specialiștilor și de opțiunile părinților. Vor surveni modificări în următorii ani, modificări care îmi doresc din toată inima să fie benefice pentru toți copiii, atât pentru cei din învățământul de masă, cât și pentru copiii din învățământul special.
Formarea mea ca învățător mă face întotdeauna să mă gândesc și să mă preocupe întregul sistem de învățământ, nu numai învățământul special. Firesc, preocuparea este și mai mare în calitate de părinte și mi-aș dori ca întregul sistem de educație să fie adaptat posibilităților individuale ale copilului.
Succesul învățământului special se datorează faptului că adaptând condițiile de învățare la copil și nu invers, învățarea devine ușoară, frumoasă și plăcerea de a învăța este alta. Îmi doresc din toată inima ca toți copiii să fie fericiți și să meargă cu plăcere la școală. Din păcate, solicitările învățământului sunt mari, personalitatea copilului este de multe ori anihilată de sarcinile școlare care sunt peste nivelul lui de dezvoltare, iar el devine un nefericit… Programele sunt încărcate de cele mai multe ori, neadaptate la nivelul de dezvoltare conform vârstei, ceea ce duce la eșec în educație.
Copiii mei din centru vin cu drag la școală, sunt copiii care nu vor vacanță și așteaptă să treacă vacanța cât mai repede pentru a reveni în unitate. Sunt fericiți la centru, iar acest lucru mă bucură nespus! Știu că e utopic ce spun, dar școala trebuie să fie locul unde copilul este fericit, unde se dezvoltă și unde își dezvoltă aptitudinile cu care a fost înzestrat.
Ce înseamnă școala pentru dumneavoastră?
Irina Bălțătescu: Școala pentru mine înseamnă o a doua casă. Îmi petrec foarte mult timp la centru, iar fetița mea Elena a crescut printre copiii mei de la școală, fiind foarte atașată de ei. Pentru a reuși să mă împart între datoria de mama și cea de director, am luat-o pe Elena cu mine la centru de când era foarte mică, pentru a socializa cu copiii. Era și ea geloasă când era foarte mică și încerca să se interpună între mine și ei când veneau să mă îmbrățișeze. Așa mi-am dat seama că povestea din copilăria mea se repetă. Odată cu trecerea timpului Elena a înțeles cum stau lucrurile și a devenit cea mai înfocată apărătoare a lor. Acum mergem în drumeții și excursii împreună, la patinoar, desfășurăm acțiuni de ecologizare, cultural-artistice, sportive, iar atunci când Elena face referire la copii, mă întreabă: Ce fac copiii tăi? sau Ce fac copiii noștri? La ziua de naștere a Elenei, copiii mei din centru sunt invitații speciali, iar în Ajunul lui Moș Nicolae și al Crăciunului, Elena este ajutorul Moșului.
De când sunteți la cârma Centrului Școlar de Educație Incluzivă ,,Alexandru Roșca” și cum considerați că au trecut anii peste această instituție de învățământ?
Irina Bălțătescu: Mi-e foarte greu să admit că au trecut peste 20 de ani de când sunt director, mai precis 21. În anul 2002, fosta doamnă director s-a pensionat. Au fost organizate alegeri, iar colegii mei m-au ales pe mine, pentru a prelua destinele acestui centru. Aveam 7 ani vechime și mi-era teamă pentru că erau timpuri foarte grele, totul era cenușiu în centru, de la pereți până la hăinuțele și privirile copiilor. Am reușit, datorită colegilor mei, care m-au susținut foarte mult! Atunci când spun colegi mă refer la întregul personal – personalul de întreținere, îngrijire, supraveghere, pază, personalul medical, instructori de educație, secretariat, asistență socială, bloc alimentar, cadre didactice – cărora le mulțumesc din inimă și fără de care nu aș fi reușit.
Care sunt proiectele de importanță majoră implementate în cadrul Centrului Școlar de Educație Incluzivă „Alexandru Roșca”?
Irina Bălțătescu: În ultimii ani am beneficiat de proiecte de reabilitare și modernizare. Toate spațiile sunt vesele, atractive, moderne, primitoare, iar copiii se simt foarte bine și iubesc acest centru. Am derulat și alte proiecte de-a lungul anilor: proiecte Phare, proiecte Erasmus, Proiectul SEVA, în urma căruia am beneficiat de o cameră senzorială modernă și de un microbuz școlar, iar în curând vom beneficia și de alte dotări prin PNRR, pentru cabinetele de specialitate și sălile de clasă.
Cât de speciali sunt copiii cu care lucrați? Pot fi ei integrați în societate?
Irina Bălțătescu: Copiii mei sunt cei mai buni, cei mai frumoși și cei mai drăgălași. Sunt speciali, iar fiecare dintre ei reprezintă o poveste și, din păcate, nu o poveste fericită, cel puțin nu la începutul ei. Sunt copii cu diferite tipuri de deficiențe, cu autism, sindrom Down, deficiențe de intelect, asociate, deficiențe cărora în echipă ne străduim să le diminuăm efectele, să îi înarmăm pe copiii noștri cu abilități care să le faciliteze integrarea școlară și profesională. Am colegi minunați, foarte buni profesioniști, care pe lângă a fi cadre didactice sunt și terapeuți. Rezultatele se văd de la o zi la alta, iar feedback-ul obținut din partea copiilor și al familiei (acolo unde aceasta există) este foarte important.
E nevoie de un profil special al pedagogului care lucrează în astfel de centre? Cum ar trebui să fie conturat profilul pedagogului perfect?
Irina Bălțătescu: Categoric, da. Nu orice persoană poate să fie psihopedagog. Oricum, nici în sistemul de învățământ special și nici în sistemul de învățământ de masă nu poți rezista fără să iubești copiii. Cu atât mai mult aici, unde acești copii te copleșesc cu încărcătura lor, formată din traume, povești nefericite, abuzuri de tot felul, emoții negative și lucruri cu care copilăria nu ar trebui să aibă de a face. Din păcate, pe lângă anumite tipuri de deficiențe, mai vin și cu tot felul de alte probleme dificile, pe care noi trebuie să le „pansăm”. Știți care este cel mai bun pansament? Iubirea. Înainte de toate facem terapie prin iubire. Aici nu poți altfel. Dacă nu îi iubești, nu dai rezultate. Și nici nu poți minți. Dacă nu îi iubești, trebuie să pleci, pentru că te încarci cu problemele lor și dacă nu faci tot posibilul să îi înțelegi și să îi ajuți, nu reziști. Nu există perfecțiune, dar dacă este iubire, atunci este perfect.
Din ce anume vine satisfacția profesională în acest domeniu? De unde se încarcă rezervorul cu forță, speranță și iubire pentru acești copii?
Irina Bălțătescu: Oferim iubire și primim iubire. E un rezervor mereu plin. Copiii noștri au atâta iubire în suflete, doar trebuie să accepți să o primești. Și nu ai cum să nu te implici în acest mod de lucru minunat, pentru că atunci când vin și te îmbrățișează și îți spun că te iubesc… ce ai putea face dacă nu să le răspunzi la fel? Ce poate fi mai frumos? În afara copilului tău și alți copii, inocenți și sinceri, îți spun că te iubesc. Rezervorul se încarcă zilnic cu iubire, zâmbete și îmbrățișări. Copiilor mei interni cu regim permanent am încercat, pe cât posibil, să le ofer condiții apropiate vieții unui copil care se află în familie. Ce prefera Elena, mă străduiam să le ofer și copiilor din centru. De aceea am achiziționat biciclete, trotinete, role, patine, motiv pentru care toți copiii interni știu să meargă pe role, cu bicicleta și să patineze. Abia așteaptă să se redeschidă patinoarul, pentru a merge împreună.
9. Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați învățat de la copiii cu care ați lucrat?
Irina Bălțătescu: Ooo! Am învățat foarte multe lucruri de la copiii mei din centru. În primul rând, mi-am educat răbdarea. Datorită lor am învățat să aștept. Tot datorită lor am devenit mai tolerantă cu propriul copil, cu toți cei dragi și, în general, cu toți cei din jurul meu. Tot datorită lor, copilul meu a învățat să dăruiască, să fie altruist, să înțeleagă problemele celorlalți. Povestea fiecărui copil are o încărcătură deosebită, iar eu mă străduiesc, alături de colegii mei, să îndulcesc poveștile și să îi ajutăm să treacă peste tristețe, deficiențe și traume. E greu, uneori trist, dar atunci, când reușești este minunat și realizezi că Dumnezeu te iubește și că nu întâmplător ai ajuns să faci parte din viața acestor copii speciali.
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
